Mi-a picat sub ochi un raport științific despre problema expectanței. Titlul lui, mai mult decât sugestiv, e următorul: Neither an Optimist Nor a Pessimist Be: Mistaken Expectations Lower Well-Being. E raportul unui studiu empiric și a fost publicat în celebrul Personality and Social Psychology Bulletin (o Mecca a cercetătorilor psihologici).
Imediat ce-l deschizi afli că o percepție acurată asupra sinelui (presupune self-awareness – lucru rarisim din câte am înțeles) e un indiciu al sănătății mentale. În paranteză fie scris, conștientizarea de sine nu e totuna cu introspecția sau reflecția asupra sinelui, după cum aflat dintr-o carte serioasă (titlul e secret de stat).
Psihologia abisală/tradițională (fixată în amintirile din copilărie și inconștient) crede că analiza introspectivă contează enorm ca să te cunoști și chiar să te vindeci. Însă, repet ca un robot, gânditul sau reflecția asupra sinelui și explicarea emoțiilor, dorințelor și acțiunilor noastre nu ajută psihologic. (Mă poți crede pe cuvânt). Ba din contră, confuzează și reduce sentimentul de bine. (vezi iluzia instropecției).
Studiul derulat pe 1601 de participanți (un eșantion serios) întărește (empiric) această teorie a expectanțelor. Se pare că aceia dintre noi care întrețin așteptări fie optimiste, fie pesimiste o duc mai rău (psihologic) decât persoanele cu așteptări realiste. Cât de mai rău?
Acele persoane cu expectanțe prea pesimiste experimentează o reducere în binele psihologic de termen lung de 21.8%, în timp ce persoanele cu expectanțe prea optimiste de 13.5%. Mai explicit, optimistul ajunge cu ușurință la dezamăgiri ce pot domina sentimentele anticipatorii ale binelui așteptat. In timp ce pesimisul ajunge la deprimare pe bază de așteptări ”negre” (apocaliptice) ce pot domina evitarea scenariului cel mai rău.
Aceasta e teoria sprijinită de datele empirice culese din studiu. Nu e orice fel de teorie, cum e teoria 5G-ului ce produce Covid. Și că am ajuns la Covid, să-ți ofer un exemplu relevant. Ne aflăm în plină pandemie și orice om cu scaun la cap se teme de o posibilă contaminare.
Temerea e o specie diferită de expectanță. Prima e trăire, se simte în prezent, iar a doua cogniție și are legătură cu viitorul. Poți simți teama întreținând expectanța unei eventuale infectări ce, la rândul ei, întreține teama. Putem specula că dacă stai cu atenția și ruminezi la expectanța infecției tale (și a celor dragi), atunci teama ta crește. Și poate crește până la spaimă și panică. Pe de altă parte, dacă îți vezi de ale tale și te comporți inconștient (fiindcă ești echipat cu genă de dac verde), atunci teama ta devine nulă sau te-ai liniștit mai ceva ca o broscuță. Fiind nulă, te expui mai mult și iei mai puține (spre deloc) măsuri sanitare. Apoi, după cum ți-e norocul, te poți trezi profund dezamăgit când te întâlnești cu realitatea covidului ce te trântește pe un pat de spital.
Pesimistul așteaptă apocalipsa (the worst case scenario) și se deprimă pe termen lung, în timp ce optimistul așteaptă viitorul binecuvântat de duhul sfânt și ajunge, pe termen lung, dezamăgit de consecințe. Zic pesimistului, scenariul cel mai rău e doar un scenariu. Sunt și altele posibile. Iar, acuma, optimistului, ignoranța nu-i o binecuvântare și încrederea oarbă, evident, te orbește. Îți poate aduce necazuri, deoarece iei decizii riscante. Pare că realismul e calea de mijloc, mai zic având în minte și studiul de mai sus.
Atitudinea realistă în față vieții presupune să întreținem expectanțe realiste, adică pornind scenariul profetic de la ceea ce este. Și ce este? Ca să afli ce este, nu strică prezență psihologică, o minimă încredere în autoritățile publice și informarea din surse de încredere (de ex, WHO). Spre exemplu, am citit pe un site de încredere, după mintea mea, că o majoritatea de 80% dintre oameni manifestă simptome moderate la infecția Covid-19, ce pot fi tratate acasă (cu măsuri de izolare) deoarece nu necesită internare.
Astea în caz de Covid, dar principiul poate fi valabil și pentru alte situații: ești atent, te informezi din surse sigure și independente, raționezi și decizi (ascultând, uneori, vocea lăuntrică :)). Bine, sunt convins că tu, cititor mai vechi, faci asta. Altfel nu ți-ai petrece timpul citind articole din acest blog dedicat oamenilor care caută să-și facă, măcar când și când, vaccinuri cu raționalitate.
Descoperind ceea ce este și ar putea urma, te cam înfiori și o dai în cinism ocolind la mustață depresia. La asta duce, după capul meu, realismul. Așa că, n-ar fi mai potrivit să dăm realismului o nuanță roză? Cred că ajută la starea de bine să întreținem convingerea optimistă că totul va bine. Sau, altfel: cu orice apare, mă descurc cumva. Și mai simplu: am încredere că mă descurc. Observă, te rog, doza de speranță ce ți-o evocă o astfel de convingere. Ai speranța că totul va fi okay.
Speranța nu exclude teama. Nu exclude responsabilitatea și acțiunile necesare unor așteptări favorabile. E altceva decât speranța inconștientului, care crede că nu e niciun pericol dacă nu poartă mască în locuri aglomerate. Acesta e un alt tip de optimism, da, unul nerealist și a fost îndelung studiat în psihologia științifică. El a fost definit ca tendința de a supraestima probabilitatea unor evenimente pozitive și de a subestima probabilitatea unora negative. Sau, pe scurt, preponderența de a face prognoze (pozitive/negative) eronate. Îți imaginezi cât de păgubos este? Da, teribil, deoarece apare asociat pozitiv cu încrederea excesivă în sine (o trăsătură narcisică).
Alternativa recomandată de experți se cheamă optimism realist. Realistul optimist are speranța unor rezultate bune și face tot ceea ce poate, în limitele realității, pentru ele. Are grijă să nu estimeze anapoda apariția unor evenimente atât negative, cât și pozitve, deoarece se informează și se documentează, apelând, uneori, la experiențele altor oameni în situații similare. Ține cont de sfatul lui Epictet vizavi de ce poate controla și ce nu poate, după care face tot ce e posibil omenește (nu invocând puterea divină sau gândind magic!) ca să obțină acele consecințe bune.
Iată cum calea realismului optimist ocolește cinismul și depresia ce pot fi evocate de realismul pur. Nu că realismul ar fi o problemă la noi în țară. Sportul național (nu doar de la noi) e optimismul nerealist și chiar inconștient. Și după cum arătam mai sus, presupune multă încredere neîntemeiată în capabilitățile personale. Această concluzie deschide alte două topici din zona biasurilor cognitive, pe care le amintesc, mai în treacăt, în alte articole: average than better effect (iluzia superiorității) & the Dunning–Kruger effect.