Oamenii manifestă o tendință persistentă de a oferi o foarte mare greutate introspecției atunci când caută înțelegerea de sine.
Emily Pronin, psihologă social la Princeton University, a numit această tendință generalizată ”iluzia introspecției”. Emily Pronin (o poți vedea aici) are un capitol cu titlul ”Illusions of Self-Knowledge” într-un handbook despre ”Self-Knowledge” (2012), editat de celebrul psiholog social Timothy D. Wilson (binecunoscut pentru punerea în evidență a efectului de halou – un articol publicat împreună cu Richard Nisbett în Psychological Review, mai 1977, pe când autorul era un fetus drăgălaș, dar pregătit sufletește să-și asume misiunea sa :)). Dacă nu crezi că merită să scoți din buzunar suma de în jur 72 $, poți căuta ”pe surse” articolul ”The Introspection Illusion” publicat în Advances in Experimental SocialPsychology, Vol. 41 din 2009.
Introspecția este atunci când obții informații vizavi de sine privind în interiorul tău la gândurile, emoțiile, motivele, dorințele și alte conținuturi mentale. Partea cu iluzia se referă la concepția greșită vizavi de valoarea informației obținute prin introspecție. Să zicem că te întreb așa: ”Care e numele de fată al mamei tale?”. Tu, după o căutare prin memoria de lungă durată, îmi oferi un răspuns. Iar eu te întreb: ”Cum ai procedat în reamintirea numelui?”. E foarte probabil să răspunzi cu ”nu știu, mi-a venit pur și simplu”. Într-adevăr, nu ești conștient de procesele mentale din creierul tău. Alternativ, probabil vei oferi o explicație. Dar această explicație este o invenție pe moment a minții tale. La fel se petrece când răspunzi la întrebări precum: ”De ce te-ai căsătorit cu el?”, ”De ce te simți atrasă de ea?”, Cum te-ai decis să alegi această ocupație?, ”Cum de poți fi optimistă în acestă situație?” sau ”Cum ai rezolvat această problemă?”. În mod similar, se petrece cu orice răspuns pe care îl oferi la întrebări care vizeaza cauzele a ceea ce simți, gândești, fantazezi și vrei sau vizavi de o decizie ori alegere. Biasul introspecției e cu atât mai evident când oferi spontan răspunsuri prin care elaborezi o explicație vizavi de atitudinea ta, decizia ta sau vizavi de ceea ce simți.
Acum, să-ți redau, pe scurt, din ce se compune iluzia (în concepția lui Emily Pronin). Te poți gândi la ea (nu la Emily, ci la iluzie), ca la o moleculă… de amoniac (unde azotul e unic; fancy stuff?).
- Greutatea introspectivă (oamenii valorizează introspecția când caută cunoașterea de sine)
- Asimetria Sine-Altul (când îi evaluează pe alții componenta de deasupra lipsește, adică ei tind să se uite la comportamente)
- Desconsiderarea comportamentului (când se auto-evaluează, desconsideră comportamentele proprii; nu fac asta când evaluează pe ceilalți)
- Valorizarea diferențiată (pune preț pe introspecțiile proprii, dar mai puțin pe ale altora).
Componentele derivă din natura percepției vizavi de sine și de alții. Pe cât de mult oamenii se încred în informația provenită de la simțurile perceptive, pe atât ei se încred de asemenea în informația primită via introspecție. Și după cum bine știm, percepția externă poate fi înșelătoare (vezi iluziile perceptive), dar la fel cea interioară (via introspecție) poate fi amăgitoare. Ceea ce ne creează falsa convingere că ne putem explora sufletul și înțelege motivele acțiunilor, sentimentelor și judecăților noastre!
În baza acestei convingeri oamenii au creat sute de metode de auto-cunoaștere și de explorare a adâncurilor sufletești. Înțelegi consecințele? Ce să mai observi dacă te-ai pierdut în minte?! Pe unde să mergi dacă până și călăuza ta e pierdută înlăuntrul minții ei? Semănați cu doi orbi (sau doar legați la ochi) care își imaginează o potecă prin hățișurile minții. Toți aceia,aflați într-un demers de analiză psihologică, care se angajează în explicații la explicații vizavi de sine, se amăgesc.
Prima componentă, azotul din amoniac, e cea mai importantă. Oamenii privesc înlăuntrul minții lor și amețesc de la mirosul amoniacului (așa cum unii amețesc de la respirațiile holotropice). Ei caută, unii cu obstinație, să înțeleagă ce se întâmplă, de ce se comportă, se simt sau gândesc într-un anume fel problematic. Repet, este adesea înșelător. Ai observat italicul? Înseamnă că uneori ei nimeresc motivele (adverbul ”adesea” implică în mod necesar adverbul ”uneori”). Dar la fel de bine ei pot întreba un străin care le poate oferi un răspuns relativ valid în baza intuițiilor psihologice și sociale.
Toate astea nu sunt idei ce mi s-au revelat într-o halucinație holotropică, vreun vis arhetipal sau în vreo meditație transcedentală pe stomacul gol. Au în spate dovezi empirice și apar elaborate într-o carte scrisă de un nene simpatic ocupat cu cercetarea științifică a minții inconștiente mai bine de treizeci de ani. Titlul cărții este ”Strangers to Ourselves. Discovering the Adaptive Unconscious” (2004), iar autorul este pomenit mai sus. În speranța că poate renunți odată la concepția freudiană asupra inconștientului, iată ce ne spune dumnealui la pagina 8, în capitolul cu titlul ”Geniul lui Freud, Miopia lui Freud” (profesorul Wilson nu oferă psihoterapie, așa că nu are o agendă ascunsă; precizare pentru amatorii de conspirații):
”It is thus best to think of the adaptive unconscious as a collection of city-states of the human mind and not as a single homunculus like the Wizard of Oz, pulling strings behind the curtain of conscious awareness”.
Sinele conștient nu are acces la informațiile minților inconștiente în virtutea cărora îți trăiești viața zi de zi (mai degrabă pe ”pilot automat”). Într-adevăr, ești o enigmă pentru tine însuți (însăți). Probabil n-ai această impresie. Ba dincontră, ai impresia că poți descoperi motivele tale și chiar le comunici ție sau altora. De aceea e o iluzie.
În realitate, înlăuntrul minții tale există un fel de zid peste (prin) care sinele conștient nu poate trece indiferent de tumbele sau tertipurile psihologice aplicate. Vizualizează, te rog, un micuț teren de joacă (împrejmuit precum cele din parcuri) și alături un fabulos ZID, care se întinde de la nivelul solului până dispare între nori și de la stânga la dreapta până dincolo de orizont. Tu, sinele conștient, te joci în acel micuț teren. Spre zid dacă o iei, te oprești. Și sănătos ar fi să nu insiști. Nu-l poți ocoli, nu poți sări peste și nici găuri. Și nici vaporiza cu fazerul sau cu ajutorul sfântului duh sau al lui Moș Crăciun. Dar nu te oprește nimeni să încerci. Ba chiar mai mult. Poți crede că ai trecut dincolo. Numai că eu (și câțiva prieteni) mă voi crăcăna de râs privindu-te cum te amăgești (în neștiință).
Cunoașterea de sine, apelând la variate forme de introspecție, este cel mai adesea înșelătoare.
”Bine, Seramis, să zicem că sunt de acord. Pot înțelege inutilitatea cunoașterii de sine prin „scanarea” abisurilor mele sufletești. Dacă nu ajung nicăieri cu această metodă, ce pot face ca să mă cunosc?”
Mai înainte, nu e cazul să înțelegi la modul absolut. Într-o situație particulară sau când observi un tipar mental/comportamental, poți conștientiza nevoia (sau așteptarea ta, gândurile, emoția, dorința) vizavi de o persoană, situație sau lumea largă. Chiar și copiii fac asta. Însă, tu nu poți ști de ce a apărut acea nevoie (sau orice alt conținut mental) în interiorul tău în acel moment și situație. Să treci dincolo de acest prag, în căutarea motivelor/cauzelor psihologice, e un lucru imposibil. A, poți inventa ”teorii” și crede în ele. Bineînțeles. Cu cât ești o persoană mai creativă ori mai analitică, cu atât vei excela în creația ad-hoc de ”teorii” prin apelul la influențele culturale, precum credințele religioase sau teorii psihologice netestate, stereotipii sociale și multe prejudecăți. (de aceea, există industrii de self-help, psihoterapie și dezvoltare personală).
Ca să-ți răspund în încheiere, oferindu-ți prilejul de a reflecta, apelez la înțelepciunea lui nenea Wilson, care încheie cele aproape trei sute de pagini astfel (sublinierea îmi aparține):
”If we are unhappy with our self-views, there are things we can do to change both our story and our adaptive unconscious. It is not easy, and not many of us have the talent and fortitude of novelists such as Marcia Muller and Sue Grafton, who forged themselves into the image of heroines they created in novels. Little steps can lead to big changes, however,and all of us have the ability to act more like the person we want to be”.