După observațiile mele, in această țară nu prea există meseriași. Instituțiile noastre de educație superioară nu produc meseriași. Ele fabrică ”diplomați”. Câțiva dintre ei, mai harnici și cu zest, pot deveni competenți sau meseriași în ocupația aleasă. Dar numai dacă au norocul să-și facă loc printre ceilalți, mulți și bine conectați, tribal vorbind.
Beleaua e că mulți, în zilele noastre, suferă de sindromul diplomatului, adică cetățeanul (cu vârste de la 18 la 55 de ani) care suferă după diplome și certificate pentru orice pârț public plasat elegant în vreo ”delegație”. Iar asta, mai ales, dacă a plătit instituția respectivă ca să-și elibereze gazele. Drept rezultat, din datorie, probabil, reprezentanții educației oferă cartoanele și până la ele notele bune unor indivizi și individe care se cred la toaleta publică.
De aceea, această țară are ”experți” prin toate domeniile de cunoaștere și activitate. CV-urile dumnealor sunt ”beton” de la experiență, educație și abilități până la hobby-uri și voluntariate pentru cauze nobile. Pe toate site-urile și prin toate instituțiile dai de oameni competenți conform titulaturilor academice și profesionale înscrise pe diplome.
Dacă toți aceștia sunt așa de bine pregătiți, mă întreb și eu ca tataie ce voi fi, de ce lucrurile merg prost? De ce scorul IQ al nației e de 91 puncte, adică aproape intelect de limită? De ce la tot pasul întâlnești degringolada, incertitudinea și lipsuri la date empirice, sistematizare, punctualitate, prioritizare și anticipare? Dacă majoritatea are trecute în CV abilități de comunicare și organizare, cum se face că organizarea, disciplina comunicării și anticiparea sunt cazuri rarisime? Când mai bag de seamă că se poate și altfel, zău, că îmi fac trei cruci cu limba în gură și zic, ținându-mă de nas, rugăciunea ”Tatăl nostru”.
Apare o contradicție aici. Privești în teren, apoi la ”diplomați” și, din nou, în teren. Unde să fie rotița defectă? Sunt absolvite studiile universitare și post-universitare pe nimicuri? Conținuturile învățate sunt inadecvate la piața muncii?
Ar fi mirabolant să-ți răspundă acești ”diplomați”: ”Nu știu. Dar putem afla.” Dacă aș asista la o asemenea scenă, aș înmărmuri. Dar nu, deoarece incompetența e mascată de iluzia competenței. Imi amintesc de studiile lui Justin Kruger și David Dunning (2009) prin care ei pun în evidență tendința oamenilor de a menține o percepție excesiv de favorabilă vizavi de abilitățile și cunoașterea lor (cunoscut ca efectul Dunning-Kruger, un caz mai specific de iluzia superiorității). Cei incompetenți se supraestimează și au credința că sunt meseriași. În timp ce, aceia care sunt realmente competenți suferă, ca să vezi ironie, de sindromul impostorului – au îndoieli vizavi de abilitățile lor până într-acolo încât se percep impostori. Bertrand Russel surprinde în avans această ipoteză prin următoarele rânduri, semn că și pe vremea sa, oamenii nu se manifestau diferit, iară iluzia competenței nu e o meteahnă a timpului prezent ori specifică culturii noastre:
”One of the painful things about our time is that those who feel certainty are stupid, and those with any imagination and understanding are filled with doubt and indecision.”
Vestea bună, potrivit cercetării celor doi, e că aceia care participă la un program de abilitare ajung să realizeze falsa lor impresie și să-și regleze percepția de sine în acord cu nivelul real al abilităților. În cuvinte mai puține, își conștientizează propria ignoranță și iau măsuri. Dar aceștia sunt cetățenii americani (studenți) din experimentele lui Kruger și Dunning.
Dincolo de laboratorul de la Cornell University, iluzia competenței nu e ușor de combătut. Mai ales, când mize uriașe sunt în joc. Iar jocurile sunt aproape pretutindeni. Mă tem că sindromul diplomatului este o epidemie. Poate cu focare de infecție mai puternice la noi. Și nu cred că poate fi oprită. Cel puțin, nu curând.
Iar asta mă îngrijorează.