romantism incurabil și (in)fidelitate

Ești căsătorită, ai un copil, dar te aventurezi extra-domestic. Ai o idilă cu acel bărbat seducător. Idila se consumă sau devine serioasă, cu angajamente, dar dumnealui se retrage. Hopa! Te trezești deprimată, neînțelegând ce s-a petrecut cu acel bărbat romantic pe care l-ai cunoscut.

Sigur, avem și situație inversă. Ești căsătorit, ai un copil, și te aventurezi romantic extra-conjugal. Ai o idilă cu acea femeie fermecătoare. La fel, se consumă sau devine serioasă, ea dispare și te trezești deprimat și cu căsnicia pe butuci.

Să facem o distincție isteață ca să eliminăm confuzia și ambiguitatea, suferința patriotică de zi cu zi. Planul psihologic ține de emoții, dorințe și fantasme, așteptări și gânduri (obsesionale, în caz de dragoste). Spre deosebire, planul moral ține de valori, etică și comportamente corecte, dar și, vai de noi!, judecăți morale.

Cu distincția în minte, ne putem, acuma, întreba: În cazul de mai sus, e corect ce a făcut el sau ea? Să-ți înșeli partenerul poate fi un comportament corect? Evident, toată lumea știe că înșelatul e o faptă incorectă. Da, oricine strigă cât îl țin rărunchii,  înșelatul partenerului e o conduită incorectă, adică imorală. Și nu doar a partenerului, ci în orice alte privințe. Să înșeli e per se o faptă rea, imorală. Asta se mai cheamă deontologie și are la bază imperative kantiane.  Dacă adopți această perspectivă, nu mai există nicio discuție. Poți trece la pedepsirea persoanei care a comis fapta. Ori, la iertarea ei, urmată de episodul cu despărțirea și împărțirea activelor și pasivelor (nu neapărat în această ordine).  

Fermecați sau nu de rapida soluționare de mai adineaori, de altfel, pe limba tuturor, putem complica problema… cu nuanțe psihologice. Probabil, partenerul care s-a aventurat extradomestic simte că celălalt nu-l apreciază, nu se poartă cu tandrețe, nu-i atent la nevoile lui emoționale. Poate că, în mod constant, simte că e neglijat. Ceva lipsește. Ce nu știe acest partener e că mai mereu ceva lipsește. O relație nu poate fi cu ”de toate și din plin” decât în poveștile romantice de la Hollywood.   

Psihologia de cuplu ne învață că aventura extradomestică e, de obicei, un simptom. Mai puțin când nu e!, dragă psiholog amator de probleme în cupluri. Comportamentul infidel are și o influență genetică. La o stimulare potrivită, coapse voluptoase și priviri galeșe într-un team-building, ce se poate, oare, petrece între două suflete? Exact, li se năzare că sunt suflete-pereche! Se declanșează neurohormonii ce energizează comportamentul erotic (cultural modelat). Ești gata primenit de aventură.

Bineînțeles, pe fondul unei răceli și distanțări emoționale (efectul stonewalling), o relație maritală e în pericol. Nu trăim solitari, ci în grupuri, iar ispitele sunt prin preajmă. În majoritatea căsniciilor apar nemulțumiri, critici și reproșuri. Fiecare ține morțiș să-l schimbe pe celălalt și să-l facă mai asemenea lui, mai după dorințele sale. A, să nu uit, și să-l exploateze, măcar nițel? Deoarece mor după repetiții, repet că nu conflictele sunt problema în cupluri, ci felul în care sunt rezolvate sau gestionate (două acțiuni diferite).

Specia noastră funcționează cu două sisteme neurohormonale paralele. Unul pentru dragoste, altul pentru atașament. Iată cum poți iubi două femei, doi bărbați. De una te atașezi, iar de alta (vecina sau șefu de birou?) te îndrăgostești! Complicate căile Domnului… Coabitezi cu el,   după o vreme îl lași și coabitezi cu altul. Monogamie în serie, ne învață tanti antropologa Helen Fischer în celebra carte ”Anatomia iubirii” (ediția în limba română din 2016). Mai puțin, când e în paralel pe bază de predispoziție genetică la infidelitate (ups!). Cercetătorii cred că are legătură cu gena de ”thrill seeking”. Bănuiam, că doar nu-i pentru oricine să ducă viață dublă. Căutătorii de senzații tari par mai înclinați să o comită, să calce pe bec. Conduita infidelă și numărul de parteneri sexuali corelează în proporție de 47%. Ambele variabile, infidelitatea și numărul de parteneri, au o moderată influență genetică, potrivit unui studiu publicat de Cambridge University Press.    

Îndrăgostirea și alcătuirea unei perechi romantice au ca scop… ? Bravo, genele să facă saltul pe următoarea generație. Adică să faci pui de care să ai grijă până cresc suficient ca să se poate descurca fără tine. Partenerul nu vine decât să completeze perechea. Unele femei și unii bărbați se pot descurca fără partener. Nu-i poate ține împreună doar legătura biologică. În lipsa unor restricții sociale și materiale, el/ea poate trece la următorul.  

Sigur că în continuare poți emite judecăți morale. Da, pe bază de angajament și fidelitate, până când moartea vă va despărți, îți cântă popa la biserică. Cu alte cuvinte, îți urează să ai poftă de făcut copii pe care să-i crești după care iară să faci copii… Că pentru biserică, femeia e doar născătoare și doică.

A, era să uit de gelozie! Ea semnalează un pericol, că te fură un altul sau o alta. Ea te pune-n mișcare, cel mai probabil e să cauți rivalul și să-l alungi. Uneori nu poți ajunge la el din varii motive în lumea noastră, așa că te ocupi, la schimb, cu multă atenție și grijă de partener. Urmează să-l terorizezi… Și, în efect, el se îndepărtează emoțional și poate chiar ajunge în brațele altuia/alteia.

Fidelitatea asigură concentrarea resurselor asupra propriilor pui, purtători de gene de la tata și mama. Nu vrei (dar nu că ești conștientă) risipirea lor pe puii altora. De fapt, despre asta e întreaga ”afacere” maritală. Fiindcă nu întâmplător, cuplurile stabile și durabile au, în medie, mai mulți copii comparativ cu celelalte. Da, fidelitatea – comportamentul fidel (și infidel) are rădăcini biologice.

Deci, vezi cum rostul judecăților morale vine să susțină comportamente pe care le avem în comun cu oricare alte mamifere. Creierul via evaluări morale ne susține concentrarea și grija asupra puilor care ne poartă genele. De parcă ne-ar porunci: Stai aici! Nu pleca până puiul tău nu-i suficient de mare ca să-și poarte de grijă singur.

Iară după creșterea și maturizarea puiului, ghici ce… ? Ești liberă de sarcini. Ba chiar mai devreme. Ești parțial liberă de sarcini după primii doi până la cinci ani de când ai născut. Fără restricții social-religioase și materiale, apare tendința de a trece la următorul (potențial) partener. Tendința e cu atât mai puternică, cred, dacă descoperi că nu există potriviri suficiente în personalitate, valori și interese cu actualul partener. Dar și dacă te întâlnești cu oportunități promițătoare.

Iar unele femei ori unii bărbați chiar trec… în altă barcă. De obicei, nu fac trecerea până nu apucă bine de o altă creangă, pe principiul maimuței care saltă din copac în alt copac. Să nu uităm cât de mult ne asemănăm cu ele, deși ele nu se pot exprima ca noi: Te iubesc de mor! Interesant, simți dragostea și te întâlnești cu moartea ca în acel fascinant film Meet Joe Black (1998).