cine moare câte puțin în fiecare zi?

Am scris acum doi ani un articol despre cum conștiința asupra morții ne aduce beneficii psihologice (cu dovezi empirice). Îți fac aici trimitere la el, deoarece tema morții are mereu actualitate, mai ales în aceste vremuri de pandemie.

Ce poți dori mai mult de la Viață?, mă întrebă daimonul meu. Nimic mai mult decât ca moartea să mă găsească făcând ceea ce iubesc cel mai tare. Și nu mă decid între visarea din timpul somnului și reveria din timpul zilei. Nu știu despre tine, dar mă știi cu tendințe tenebroase, de aceea, îți mărturisesc. Din această perspectivă moartea mi se pare o magie.

Experiența morții (sau ultimului ceas) e o sursă profundă de spiritualitate și, implicit, de self-awareness. Înainte de a se petrece, evident, ne putem conecta la ea prin contemplare și imagerie – metode de la distanță confortabilă. Însă, avem la îndemână experiența. Unele evenimente de șoc sau tragice pot face același lucru. Să ne pună în contact cu ea nu doar simbolic, ci experiențial. E atunci când experiența morții cuiva apropiat și la care asiști te atinge, te tulbură.

Prima mea întâlnire cu moartea (simbolică) a fost pe la 10 ani. Am fost diagnosticat (greșit!) cu leucemie. O doctoriță, pregătită la școala comunistă de medicină, ne-a avertizat (pe ai mei, fiindcă eu eram un boț de carne neglijabilă): Nu mai are mult, vreo două luni. Brusc, înlăuntrul meu, s-a așternut o liniște… mormântală. După ce am plecat de la policlinică, experiența de fiecare clipă a căpătat treptat o intensitate stranie. Îmi amintesc și acum un fior sau vibrație de parcă eram extins în toate direcțiile. Aveam impresia de continuitate cu tot ce era în jur și eram de o claritate mintală despre care nu puteam vorbi cu nimeni.

Tocmai aflasem vestea. Voi dispărea! Neee, voi rămâne în toate celelalte lucruri și oameni, îmi striga Copilăria. Evident, dorința de a trăi era atât de intensă la acea vârstă. Mă încredința că voi exista în continuare indiferent de ceea ce urmează.

Aceasta e iluzia continuității (eului) ce se reflectă în tradițiile religioase ce susțin că există o viață dincolo de moarte. ”Există Viață dincolo de moarte”, mă încredințează un mesaj de pe un banner atârnat între doi stâlpi pe o stradă din apropiere. Aparține Bisericii Evanghelice. Pe undeva, mi se pare hilar: o biserică întreagă dedicată unei iluzii. Iluzia protejării eului.

Nu știu ce poate fi atât de cumplit în moarte. Nici nu este. E o eliberare de povara vieții sau de suferința cumplită dinainte, când o boală demult ți-a răpit orice bucurie sau liniște a vieții. Da, viața are greutatea ei. Mai ales dacă suferi ca un câine. Greșesc, nici câinele nu suferă așa amarnic precum omul la boală. Acesta e costul conștiinței de sine. Mai mult, omul în suferință nu are dreptul de a muri. Câinele are (sîc!).

De mici am fost instruiți să credem că moartea e o poartă către o altă lume. Corpul moare, sufletul pleacă ”dincolo”. Nu cred că există așa ceva. Când murim, murim cu totul. Tot ce rămâne în urma noastră devine, în cazul fericit, o amintire pentru alți oameni. Dacă ai lăsat ceva după tine, o moștenire ce contribuie la un bine nobil, unii oameni își vor aminti de tine o vreme mai lungă. Și asta e tot.

Niciun suflet sau energie divină nu mai rămâne după urma ta ca să călătorească și eventual să poată renaște (potrivit cu roata karmică a renașterilor). Nu am niciun motiv/dovadă serioasă să pot crede altceva. Orice om sceptic care știe a citi dovezile oferite de neuroștiințe nu poate crede altceva. Raționamentul lui nu poate ajunge decât aici. Murim de parcă stingem lumina și nici măcar întuneric nu se face. E nimic. Și nimeni nu-i acolo ca să-l observe sau să ne aștepte la capătul luminos al tunelului, după cum e povestea. Și nu ține de un moment din viitor, de un când… mai mult în gând. Ci în fiecare zi, în fiecare ceas ce trece… până la ultimul.

Dar nu cu moartea avem de lucrat. E doar o deturnare a creierului potrivită cu ”agenda” de control pe mediu. Ideea morții e nimic altceva, în aici și acum, decât un gând. Iar lupta cu acest gând e o bătălie pierdută de la bun început.

Cine luptă cu ideea morții? Eul (sinele) conștient. Scopul e conservarea iluziei continuității. Ca să-l atingă se chinuie să pună stăpânire chiar pe inevitabila moarte, un eveniment imprevizibil din curgerea Vieții. Cu cât acest Ego e mai puternic, mai controlator, cu atât luptă mai intens, eventual, până la epuizare. Va aduce în bătălia lui puzderie de tradiții religioase și practici șamanice, filosofii orientale și psihologii transpersonale. Și le va folosi ca să-și întărească iluzia continuității dincolo de moarte. Așa se delectează cu Călătoria interioară, spirituală, șamanică sau cine știe ce nume poartă.

Se afundă în iluzie, deși scopul ar fi să se extragă din iluzie. Să ia distanță atât față propriul concept, cât și de sentimentul asociat. Budiștii știau de acestă iluzie de acum câteva mii de ani. Eul poate muri puțin câte puțin, și-au spus ei, testând câteva metode de lepădare a eului. Una dintre tehnicile mele favorite e micșorarea prin contrastarea cu imensitatea de orice, cum ar fi, muntele, marea, continentul, orașul, Pământul în spațiu. O alta, dar parcă mai anevoioasă, e urmărirea unor idealuri. Cine are idealuri tinde să pună mai puțin preț pe acest ego comparativ cu aceia dintre noi care caută să-și ”întărească” propriul ego (prin vestimentație, aspect fizic, funcții, status, proprietăți, bani, posesiuni). În tradiția creștină e un cuvânt potrivit pentru toate astea: smerenie.

Însă, în lumea noastră modernă acest ego e ”întărit” (sau mai bine întărâtat?) până la narcisism (fața întunecată a smereniei). Oricare Eu modern cade în păcatul iubirii de sine precum băiatul acela, Narcis. Sinele (Eul) iubindu-se cu el însuși. Iar tehnologia de social media ne sprijină, ba chiar ne încurajează. Totul să graviteze în jurul lui eu, eu, eu,… și eu, și eu, dar și să reflecte grandoarea și importanța lui eu, eu, eu… Eul se aude ca un ecou de peste tot. Iluzia continuă mai victorioasă ca oricând.

Chiar și în aceste vremuri de boală, Eul continuă cu iluzia luptând mai abitir cu șansa hâdă a unei morți chinuitoare provocată de coronavirus . Unii oameni cred în conspirații și alte aiureli. De parcă, în acest fel, controlează boala sau contaminarea.

De fapt, toți aceștia suferă de o angoasă de moarte cumplită. Combinată cu ignoranță realizezi ce iese? Da, cu picioarele înainte. Cu cât Eul le e mai întărit (ignoranța contribuie din plin), mai narcisic, cu atât mai tare sfidează boala și moartea. Fiindcă, eul ”puternic” se crede invulnerabil și nemuritor O face cel mai bine în grup (pe feisbuc). E doar o evitare a ei (mascată) ce-l face și mai slab, mai vulnerabil, mai fragil. Puterea lui e iluzorie, firește, doar vine dintr-o iluzie.