Reproșul e ca o alarmă cu baterii pe terminate: piuie, deranjează, dar semnalează ceva important. Sub acel „Tu niciodată…” sau „Mereu faci așa!” se ascunde adesea un suflet rănit care n-a știut cum altfel să spună:
„Mi-a fost greu”,
„Am avut nevoie de tine și nu te-ai arătat”
Reproșul apare când o „regulă secretă” a relației – o așteptare nevorbită, dar bătută-n cuie în mintea cuiva – e încălcată. Și nu e doar despre ce s-a întâmplat, ci despre ce a însemnat acel ceva. Asta e partea cu emoțiile, încurcate mai ceva ca un cablu de căști în buzunar.
Și ce facem noi în fața unei nevoi? Punem ambalaj de sarcasm, o înțepăm cu tonul, tragem de urechi un altul: „Să-ți fie rușine că nu mi-ai citit gândurile!”
Vestea proastă e că reproșul nu-i unealtă de reparație. Știi bine asta. Mai ales dacă vine pe tonul acela… știi tu care: de profesor sau părinte exasperat. În cel mai bun caz, poate funcționa doar dacă e livrat cu un pic de blândețe, după cum zice vorba din popor, „tonul face muzica”. Daaar, dacă muzichia e heavy metal, atunci ”vaya con dios!”. Nu te mai mira că dumneaei/dumnealui refuză să bage la tărtăcuță ce-i livrezi tu cu sictirul de rigoare.
”De câte ori să-i spun?!” Pe tonul greșit (pe note disprețuitoare, tendențioase sau acuzatoare), reproșul nu aduce apropiere, ci distanță. DISTANȚĂ. Ai citit bine? Și, nu de puține ori, chiar ostilitate. OSTILITATE. Ai băgat la tărtăcuță?
Exact când ai nevoie de o îmbrățișare emoțională, de ceva înțelegere și alinare, te trezești cu ușa trântită în nas.
Și ce să vezi? La noi în țară, reproșul e precum limba oficială! Sigur, în plan psihologic, deoarece majoritatea am fost crescuți cu:
„De câte ori să-ți zic?”
„Ce e așa greu de înțeles?”
„Vorbesc singur(ă)?”
Sună cunoscut? Da, lătrat, lătrat, lătrat. Expresii înțepate, amenințătoare și tonalități tăioase. Duritate, nu alinare. Ce mai încolo-încoace, agresivitate cât cuprinde!
Așa se face că avem pielea emoțională subțire ca foița de ceapă și un radar de acuzații fin reglat: detectează critica dintr-o privire, o ridicare de sprânceană sau un „mda…” spus greșit.
Așa că, dacă simți că-ți vine pe vârful limbii un reproș (sau chiar ți-a scăpat deja), pune-ți două întrebări ca de guru cu diploma luată la „Facultatea Vieții”:
- Ce sper, de fapt, să obțin?
- Ce nevoie secretă strigă pe dinăuntru, iar eu o dau afară în forma reproșului?
Când descoperi ce-ți lipsește cu adevărat, spune-o frumos. Calm. Pe un ton de ceai cu miere, nu de fierăstrău electric.
Dar, nu-i așa că îți vine greu să te arăți vulnerabil(ă)? Să exprimi tu ce ai nevoie… Auzi, pe un ton calm și respectuos… În loc să latri, să faci o ironie, ceva aluziv, un mic reproș acolo! Asta i-ar arăta celuilalt că nu ești puternic(ă), dominator, invulnerabil(ă) ca un supra-om? Nu cumva ne place să credem pe undeva că suntem supra-oameni?
Pentru că, de multe ori, ce pare o acuzație e de fapt o dorință: Vreau să mă vezi. Vreau să mă auzi. Vreau să-ți pese. ”Vaaai! Ce suflețel diafan! Plânge să fie auzit, să fie important! Dar de ce ești infantil(ă)?” Vocea critică de tiran… poți remarca sadismul.
Iar în relații, felul în care răspundem acestor nevoi face diferența dintre „suntem OK” și „e pe butuci”.