Mergi și ții direcția după busolă. Nu te întrebi mereu de ce. Ai încredere că acul acela arată nordul. La fel funcționează și conștiința morală. Ca o busolă interioară care ne orientează, chiar și atunci când drumurile devin încurcate.
Dacă ești o persoană care trăiește cu o astfel de busolă, atunci direcțiile contează. Nu e un trai comod. Este un trai cu alegeri grele. E un drum cu intersecții în care nu poți merge și spre est, și spre vest, prefăcându-te că mergi pe ambele simultan.
De aici apar conflictele morale, tensiunile lăuntrice. Nu toți le simt. Unii oameni par lipsiți de conștiință sau poate funcționează după o busolă relativă. Din aceea care arată mereu ce e mai convenabil (relativism moral). Trăiesc ghidați de instinct, ceea ce nu e greu de înțeles. Instinctul ne-a fost dat pentru supraviețuire. Dar nu cred că poate fi o justificare suficientă.
Aici apare o problemă subtilă și periculoasă: anumite discursuri din psihologie, mai ales în versiunile terapeutice aplicate, tind să transforme orice comportament într-un rezultat „explicabil”, aproape scuzabil. Ai rănit pe cineva? Poate ai fost crescut într-un mediu abuziv. Ai manifestat violență? Poate ai un dezechilibru chimic în creier.
Desigur, înțelegerea cauzelor contează. Dar în ce măsură? Când explicațiile încep să estompeze responsabilitatea morală, cred că busola începe să tremure. Nu orice explicație este o scuză. Nu orice cauzalitate elimină culpa.
Dacă vrem să ne păstrăm verticali, atât individual, cât și colectiv, poate ar trebui să ținem mai strâns de această busolă morală. Chiar și atunci când nu ne convine încotro arată.