Am tot văzut pe feisbuc anunțuri cu organizarea de tabere pentru bărbați. E pe bune? De ce, naiba, ai avea nevoie de tabere doar cu bărbați? Mă ia cu plictis numai gândul că aș putea fi în preajma mai multor purtători de giuvaere 24 din 24. Sunt un ins efeminat? Ah, nu mi-am integrat energia masculină? Îmi plac femeile, da, în sens de companie, deoarece pot face mai ușor conversație. Îmi plac și bărbații (indiferent de orientarea sexuală) dacă sunt capabili de conversație, spirit critic și umor. De ceilalți mă feresc. Da, la macho și machisme mă gândesc.
Termenul „masculinitate toxică” a devenit tot mai prezent în discursurile publice din ultimii ani. Folosit adesea în contexte de critică socială sau activism, conceptul poate stârni reacții puternice, fie de respingere, fie de aprobare entuziastă.
Însă ce înseamnă, de fapt, „masculinitate toxică”? Este o critică adusă bărbaților în general? Este o simplificare nedreaptă? Sau o etichetă necesară pentru a înțelege anumite modele de comportament care afectează sănătatea relațiilor și a identității masculine?
Masculinitatea toxică se referă la acele norme culturale și comportamente învățate (stereotipul cultural de gen) care asociază bărbăția cu dominanța, reprimarea emoțiilor, disprețul față de vulnerabilitate, competiția obsesională (vs. sănătoasă) și nevoia de a dovedi constant o superioritate (fizică, sexuală sau socială). Aici intră, evident, status social înalt, avere, faimă și logoreea specifică învingătorului. Iar seducția și umilirea femeilor și a bărbaților vulnerabili vin de la sine.
Astfel de norme impun un ideal imposibil: bărbatul trebuie să fie dur, impenetrabil, dominator, care știe ce vrea, mereu în control și agresiv cu cei care i se opun. Iar când realitatea nu se aliniază cu această fantezie, ne trezim cu imagine de sine constant amenințată… Amenințată de așteptările societății care se exprimă prin discursul că nu ești destul, nu faci suficient, nu știi ce vrei și cine ești, deci, ești un ratat.
Vizavi de această amenințare s-a dezvoltat cultura incel („involuntary celibate”) – o comunitate online formată în principal din bărbați care se autodefinesc prin faptul că nu reușesc să atragă partenere și resimt acest lucru ca o formă de nedreptate profundă. Pentru mulți dintre acești bărbați, suferința este reală, însă exprimarea ei capătă adesea forme distorsionate: misoginie, furie, izolare socială și uneori chiar violență. Unele comunități incel devin incubatoare pentru ura față de femei și față de bărbații considerați „alfa” – adică aceia care ar îndeplini idealurile toxice ale masculinității.
Paradoxul este că mulți incel resping tocmai ceea ce aspiră să devină: bărbați validați prin succes sexual și dominație. Ei trăiesc prizonieri într-un model de masculinitate în care valoarea personală este redusă la atractivitate și putere.
În acest sens, fenomenul incel este o expresie extremă a masculinității toxice interiorizate și eșuate – o dovadă a faptului că idealurile rigide pot deveni nu doar opresive, ci și distructive.
Ce înseamnă să fii bărbat?
Înseamnă să ne integrăm energia masculină? Adică să ne străduim să ne potrivim cu stereotipul cultural? Vai, nu știe să repare o clanță? Vai, nici să schimbe roata la masină? Ce fel de bărbat e ăsta? Păi, nu este, îți zic io! E un mocofan.
Răspunsul trebuie să vină dintr-un proces de umanizare. Băieții și bărbații au nevoie de modele sănătoase de identitate, care să includă nu schimbarea roții la mașină (deși nu strică), ci curajul de a simți și exprima, de a-și exprima vulnerabilitatea sau nevoile emoționale și de a crea relații bazate pe respect și reciprocitate. Un model sănătos mai înseamnă caracter. Ce am scris? Caracter, dar ce-o fi asta? Înseamnă, spre exemplu, un ins care declară că face și chiar face. Mai înseamnă un ins care e capabil să-i protejeze pe cei vulnerabili, capabil de autrocontrol, cumpătare și dreptate. Nu se sucește după cum îi e bine (numai lui), pentru că asta e lașitate oportună. Visez cai verzi pe pereți?
În loc să cultivăm un model în care bărbatul trebuie fie să domine, fie să eșueze, putem promova o masculinitate flexibilă și integră, capabilă să îmbine, spre exemplu, forța cu vulnerabilitatea, independența cu nevoia de conectare, rațiunea cu empatia, blândețea cu fermitatea, autocontrolul cu spontaneitatea, cumpătarea cu indulgența. E un model aspirațional și putem face eforturi spre a-l atinge.