Mi s-a întâmplat de mai multe ori să privesc cu uimire cum oameni instruiți în psihologie — în special terapeuți — par să ignore lucruri elementare despre natura noastră socială. De parcă suferința psihică ar izvorî exclusiv din copilărie, gânduri automate sau relații intime. Sau, mai nou, din scenarii transgeneraționale. Ca și cum omul ar fi o entitate plutitoare, ruptă de contextul în care trăiește: grupuri, norme, ierarhii, categorii, stereotipuri. Adică exact lucrurile studiate în psihologia socială — sau chiar în sociologie, dar să nu forțăm nota.
Psihoterapia: o insulă bine mobilată
Formarea terapeutică e, în general, profund individualistă. Se pune accent pe viața interioară, pe rezistențele eului, pe trecutul personal și tiparele relaționale din copilărie. Alții merg chiar mai departe, până la strămoși. Terapeuții sunt antrenați să asculte empatic, să interpreteze rezistențe, să încurajeze exprimarea emoțională. Toate acestea sunt importante. Însă creează, adesea, o insulă (sub)clinică în care realitățile sociale lipsesc cu desăvârșire.
Ce o face să fie o insulă?
Fără să-și dea seama, mulți terapeuți ajung să concentreze întreaga responsabilitate în persoana din fața lor. De parcă omul ar fi o entitate izolată, complet separată de lumea în care trăiește.
Însă omul trăiește într-o realitate socială. Ce surpriză! Scriam mai demult că abisul nu e psihic, ci social. (Da, mă autocitez.) Și totuși, aud frecvent de la terapeuți — celebri sau nu — că suferința vine din „abisul psihic”, că totul ține de alegeri, resurse latente și drumul fiecăruia în viață.
Dar câți dintre ei înțeleg și aplică cu adevărat concepte din psihologia socială? Își mai amintesc, poate vag, de experimentele ciudate ale lui Milgram, Zimbardo sau Asch, de conceptele precum influența socială, stereotipuri, norme, biasuri cognitive, disonanță, conformism, obediență. Toate acestea — testate empiric — explică o bună parte din comportamentul uman și oferă chiar predicții.
Nefericirea nu vine doar din interior
Un exemplu banal: o femeie se simte rușinată de propriul corp și vine la terapie. Sau, alt caz, se simte rușinată de propriile realizări. Mulți terapeuți vor aborda „convingerile iraționale” sau „schemele disfuncționale” despre valoarea personală. Dar câți pun în discuție cultura vizuală, presiunea socială asupra femeilor, idealurile estetice absurde? Cine aduce în discuție standardele masculine ale succesului și întreabă de ce rușinea a devenit o reacție atât de „normală”?
Sau un tânăr care simte că nu e suficient de „bun” sau că n-are „succes”. Primește un diagnostic vag: anxietate de performanță. I se dau exerciții de restructurare cognitivă. Dar cine discută cu el despre ideologia meritului, despre presiunea de a fi performant, validat, productiv? Despre valoarea umană măsurată în diplome și engagement?
Psihologia socială nu oferă soluții terapeutice directe. Dar oferă o hartă mai largă. Oferă principii care ne ajută să punem la îndoială ceea ce pare „normal”. Ne arată unde e individul în raport cu normele, grupurile, presiunile sociale. Și ne ajută să înțelegem că suferința nu e doar „a lui”. Este, uneori, un simptom al unei realități sociale strâmbe.
Relațional nu înseamnă social
Terapeuții vorbesc mult despre relații: cu părinții, cu partenerul, cu sinele. Unii mai lucrează și cu „părți simbolice” — Criticul, Părintele, Copilul. Dar asta nu înseamnă că înțeleg cum funcționează grupurile sociale, normele de apartenență, stigmatul, dinamica in-group/out-group sau biasurile sociale.
Psihologia socială ne reamintește că:
- rolurile sociale nu sunt mereu alese liber;
- obediența nu e întotdeauna frică;
- vina nu e mereu interioară;
- iar unele conflicte nu pot fi „procesate” — pentru că sunt pur și simplu nedrepte.
Cunoștințele solide de psihologie socială pot transforma actul terapeutic. Fără ele, psihoterapia riscă să devină o formă subtilă de individualizare a responsabilității. Oferă sprijin, dar nu contestă sistemul. Îi învață pe oameni cum să se adapteze, dar nu când e cazul să spună „nu” normelor toxice, autorității tiranice sau relațiilor abuzive.
Mai grav, uneori întărește iluzia că „totul e în tine”. Că dacă ești suficient de conștient, empatic și echilibrat, totul va fi bine. Iar dacă nu e, înseamnă că n-ai lucrat destul cu tine.
Poate e vremea ca psihoterapia să deschidă ușa
Poate e timpul ca psihoterapia să iasă, măcar simbolic, din cabinet. Să lase ușa deschisă pentru câteva idei din afară. Pentru că suferința umană nu este doar individuală. Mai citește o dată: este și socială. Și, adesea, politică.
Putem recunoaște asta? E primul pas spre luciditate. Dincolo de această psihologie egocentrică se află omul ca actor într-un spectacol dramatic regizat de alții. Dacă vrei o reprezentare a acestei idei, uită-te la filmul The Truman Show (1998). E o alegorie excelentă despre condiția socială a ființei umane.