Impostorul științei e pseudoștiința, scrie în textbook-ul meu preferat. Dar ce te faci când susținătorii ei, ai pseudoștiinței în psihologie, sunt sus în ierarhia psihologilor sau fac formare și supervizare și predau la vreo universitate? Riști migrene, dacă te afli drept persoană rațională, însemnând că prețuiești știința și simultan o atitudine mai sceptică. Spre exemplu, câte procente din psihologi și studenți psihologi au convingerea că teoria amintirilor reprimate e validă științific?
Habar nu am, dar NU este. Dimpotrivă, studiile arată că ceea ce pare a fi ”amintire reprimată” nu e decât ”uitare”, potrivit cu literatura de psihologie cognitivă (are la bază cercetare empirică sistematică, nu revelație și fabulație). De altfel, reprimarea nu e un mecanism de apărare al eului, potrivit cu dogma psihanalitică. Aici ne ajută și briciul lui Occam: o teorie simplă (cu puține concepte) e mai plauzibilă decât una complicată sau încărcată conceptual.
Așadar, ce îți pare mai simplu sau mai economic conceptual? Să crezi că oamenii obișnuiesc să uite ori să crezi că oamenii au mecanismul reprimării când au de-a face cu ceva dificil, asta însemnând că ”ceva-ul psihic” ar fi împins de către Ego undeva în acel ezoteric inconștient?