Impostorul științei e pseudoștiința, scrie în textbook-ul meu preferat. Dar ce te faci când susținătorii ei, ai pseudoștiinței în psihologie, sunt sus în ierarhia psihologilor sau fac formare și supervizare și predau la vreo universitate? Riști migrene, dacă te afli drept persoană rațională, însemnând că prețuiești știința și simultan o atitudine mai sceptică. Acuma stau așa pe gânduri (și scaun), întrebându-mă cu aere filozofice:
Oare câte procente din psihologi și studenți psihologi au convingerea că teoria amintirilor reprimate e validă științific?
Habar nu am, dar te asigur că nu este. Dimpotrivă, studiile arată că ceea ce pare a fi ”amintire reprimată” nu e decât ”uitare”, potrivit cu literatura empirică. De altfel, reprimarea nu e un mecanism de apărare al eului, după cum te învață dogma psihanalitică. Ce este, sunt întrebat. Reprimarea este UITARE selectivă și uneori voluntară. Adică omul uită deoarece vrea să uite egal să nu-și mai amintească. O amintire dureroasă nu este binevenită în conștiința nimănui.
Aici ne ajută și briciul lui Occam: o teorie simplă (cu puține concepte) e mai plauzibilă decât una complicată sau încărcată conceptual.
Așadar, ce îți pare mai simplu sau mai economic conceptual? Teoria reprimării sau teoria uitării? Să crezi că oamenii obișnuiesc să uite ori să crezi că noi oamenii avem în psihism un mecanism al reprimării pe care Eul îl pune la treabă ori de câte ori are de-a face cu un conținut mental dificil?