Acum câteva minute am deschis, din nou, un vechi textbook de psihologie socială. M-am dus direct la capitolul ”Atracție și Excludere” ce ne învață despre relațiile intime, atracție, acceptare socială și respingere. Multe din problemele pentru care sunt căutat țin de aceste teme existențiale.
N-am să pot tolera, în vecii vecilor amin!, cum ”specialiștii” dau consultații fără a cunoaște măcar abecedarul psihologiei sociale. În funcție de orientarea teoretică sau școala de care aparțin, ei vin cu teorii psihologice exotice prin care caută să explice dificultățile oamenilor (interpretări psihologizante). Însă teoriile lor țin de psihologie individuală și, nu de puține ori, sunt doar vorbe goale, intuiții ori prejudecăți și stereotipuri culturale (cum e aceea cu integrarea laturii feminine/masculine). Teoriile lor explică (cu zero putere de predicție!), fără dovezi din experimente științifice, psihismul abisal luat separat de social. Cum vine asta?
Oamenii trăiesc și evoluează în grupuri de când lumea. Creierul e social evoluat, iar psihismul lui ține de ceea ce se cheamă eu-socialitate. În alte cuvinte, psihismul unui om, indiferent unde trăiește, respiră socializare. Nici măcar sihastrul nu trăiește complet singur. Indubital, s-a împrietenit cu ursul și veverița în intervalele de timp când nu primește vizitele unor căutători de ”iluminare” sau ”pace divină”.
Psihologul ignorant confundă nevoia de apartenență cu dependența. Dacă o femeie abuzată refuză separarea de partenerul ei, atunci se cheamă că suferă de dependență emoțională. Iată cum psihologul caută, apoi, dovezi pentru dependență (bias de confirmare). Halește dulciuri? Fumează? Gata, i se dă sentința, suferi de o dependență ce compensează o carență afectivă din copilărie. Poftim?! Ba mai sunt unii care cred că femeia suferă de masochism și își iubește abuzatorul. Se mai cheamă sindromul Stockholm, o etichetă pe placul pasionaților de diagnostic clinic care își imaginează că ”naming is explaining”. Sunt teorii complicate ce pot fi lejer eliminate cu ”briciul lui Occam” (principiul parcimoniei cognitive).
Dacă îmi semeni, te vei uita într-un textbook sau vei citi despre cazul deținuților din San Quentin (faimoasa închisoare din California) închiși singuri și fără niciun fel de contact cu ceilalți. Se spune că disperarea singurătății îi făcea să-și bage capul în vasul de toaletă și ”să vorbească” astfel unii cu alții auzind, evident, mai mult bolboroseli. Nevoia de apartenență e atât de puternică încât o persoană poate refuza o separare chiar dacă suferă constant în acea relație. Oricare persoană are o dificultate greu de depășit când ajunge la alegerea de a rupe o relație. Se luptă cu o tendință aproape biologică. E aproape ca aerul. Cât de mult te poți abține să nu respiri? Cât de mult te poți abține de la re-luarea relației? De aceea, mulți oameni caută o altă relație înainte de a renunța la cea actuală. De unde și triunghiuri (sau pătrate?) amoroase.
Explicația ține de teoria investiției (nu la bursă) și nu de vreun ezoteric ”scenariu de viață” (concept din psihologia abisală sau a cauzelor psihice din inconștient) ce urmează a fi deslușit în multe ore de terapie. Suntem construiți (de gene!) ca să formăm legături puternice sau, în alte cuvinte, să investim în ele. Nu avem nicio predispoziție (nici măcar una mică) ca să le rupem ori de câte ori simțim frustrare, nemulțumire sau chiar durere emoțională (poate și fizică). Sigur că avem variații de la o persoană la alta vizavi de această nevoie. Dar, indiferent de variație, nicio persoană nu va găsi lejer să renunțe la o relație apropiată.
Nu putem înțelege omul fără psihologie socială. Psihismul lui e modelat social și cultural. Dacă creierul uman e social, atunci nu există un abis psihic, ci unul social. Iată o idee pe care foarte puțini psihologi o pot digera.