abisul nu e psihic, ci social

Acum câteva minute am deschis, din nou, un vechi textbook de psihologie socială. M-am dus direct la capitolul ”Atracție și Excludere” ce ne învață despre relațiile intime, atracție, acceptare socială și respingere. Multe din problemele pentru care sunt căutat țin de aceste topici. Evident, am nevoie să îmi reamintesc ce se întâmplă sau cum descrie și explică literatura empirică.

N-am să pot accepta, în vecii vecilor amin!, cum terapeuții sau psihologii dau consultații fără a cunoaște psihologie socială. În funcție de orientarea teoretică sau școala de care aparțin, ei vin cu teorii psihologice exotice prin care caută să explice dificultățile oamenilor. Însă teoriile lor țin de psihologie individuală și, de multe ori, sunt doar vorbe goale, intuiții ori prejudecăți. Teoriile lor explică (cu zero putere de predicție!) fără dovezi din experimente științifice psihismul abisal luat separat de social. Ori oamenii trăiesc și evoluează în grupuri de când lumea. Creierul e social evoluat, astfel că nici măcar sihastrul nu trăiește complet singur. Indubital, s-a împrietenit cu ursul și veverița în intervalele de timp când nu primește vizitele unor căutători de ”perle de înțelepciune”.

Spre exemplu, psihologul ignorant confundă nevoia de apartenență cu dependența. Dacă o femeie abuzată refuză separarea de partenerul ei, atunci se cheamă că suferă de dependență emoțională. Iată cum psihologul caută, apoi, dovezi pentru dependență (bias de confirmare). Halește dulciuri? Fumează? Gata, i se dă sentința, suferi de o dependență ce compensează o carență afectivă din copilărie. Poftim?! Ba mai sunt unii care cred că femeia suferă de masochism și își iubește abuzatorul. Se mai cheamă sindromul Stockholm, o etichetă pe placul pasionaților de diagnostic clinic care își imaginează că ”naming is explaining”. Sunt teorii complicate ce pot fi lejer eliminate cu ”briciul lui Occam” (principiul parcimoniei cognitive).

Dacă îmi semeni, te vei uita într-un textbook sau vei citi despre cazul deținuților din San Quentin (faimoasa închisoare din California) închiși singuri și fără niciun fel de contact cu ceilalți. Se spune că disperarea singurătății îi făcea să-și bage capul în vasul de toaletă și ”să vorbească” astfel unii cu alții auzind, evident, mai mult bolboroseli. Nevoia de apartenență e atât de puternică încât o persoană poate refuza o separare chiar dacă suferă constant în acea relație. Oricare persoană are o dificultate greu de depășit când ajunge la alegerea de a rupe o relație. Se luptă cu o tendință aproape biologică. Cât de mult te poți abține să nu respiri? Cât de mult te poți abține de la re-luarea relației? E aproape ca aerul. De aceea, mulți oameni caută o altă relație înainte de a renunța la cea actuală. De unde și triunghiuri (sau pătrate?) amoroase.

Explicația ține de teoria investiției (nu la bursă) și nu de vreun ezoteric ”scenariu de viață” ce urmează a fi deslușit în multe ore de terapie. Suntem construiți (de gene!) ca să formăm legături puternice sau, în alte cuvinte, să investim în ele. Nu avem nicio predispoziție (nici măcar una mică) ca să le rupem ori de câte ori simțim frustrare, nemulțumire sau chiar durere emoțională (poate și fizică). Sigur că avem variații de la o persoană la alta vizavi de această nevoie. Dar, indiferent de variație, nicio persoană nu va găsi lejer să renunțe la o relație apropiată. Bine, știm că se poate iluziona cum că nu contează și că își e suficientă prin ea însăși.

Nu putem înțelege omul fără psihologie socială. Psihismul lui e modelat social și cultural. Dacă creierul uman e social, atunci nu există un abis psihic, ci unul social. Iată o idee pe care foarte puțini psihologi o pot digera.