Visez la o psihologie predată, înainte de orice altceva, ca un bun prilej de a discerne intre falsitate şi adevăr, între speculaţie şi teorie ştiinţifică, între dovezi subiective şi date obiective, între ştiinţă şi pseudo-ştiinţă.
Psihologia e o disciplină de cunoaştere a minţilor şi comportamentelor umane, nu a sufletelor inefabile. Mintea e o maşinărie (neuro)biologică care greşeşte sistematic în tentativa ei de a-şi mări avantajul competitiv şi şansele de supravieţuire. E programată genetic, însă nu determinată biologic şi nici cultural.( În ce masură crezi că aceste discipline sunt reprezentate în programa academică a psihologiei?)
Progresul din ultimii 20-30 de ani din (neuro)ştiinţele cognitive a transformat profund psihologia. Cine studiază astăzi psihologie şi nu are habar de infuzia neuroştiinţelor, se află în epoca de piatră. Astăzi, în oricare ramură a psihologiei există hard science (precum chimia sau fizica). În psihologia cognitivă şi socială, de exemplu, utilizarea grupurilor de control şi observaţiei „ascunse” sau „mascate” reprezintă o exigenţă metodologică. De asemenea, în psihologie clinică, consiliere ori psihoterapie, testările clinice randomizate şi design-ul experimental dublu-orb sunt, astăzi, exigenţe în cercetare. Nimeni nu (mai) consideră studiile de caz şi testimonialele drept dovezi pentru vreo teorie psihologică (speculativă!).
Mai mult, orice sub-discipline psihologice care investighează diferenţe individuale, cum ar fi în aptitudini intelectuale, artistice, interese vocaţionale, personalitate şi psihopatologie se bazează pe metode statistice sofisticate, ce includ tehnici corelationale, regresia multiplă şi modelarea prin ecuaţii structurale în scopul de a distinge covariaţiile naturale de corelaţiile iluzorii sau perceperea unor asocieri inexistente intre evenimente sau fenomene. ( ca atunci când cineva crede că migrena sa are legătură cu feng-shuiul sau cu energiile malefice). Of, da, niţică matematică!
Iată ceva ce mi-ar plăcea să înţeleagă mireanul. Deşi psihologia deţine un corp de cunoştinţe exprimate, adesea, în termenii unui limbaj cotidian (de ex, personalitate sau minte), ea se bazează pe un demers ştiinţific care presupune un aparat statistico-matematic. Draga mea, psihologia nu este filologie şi nici istorie, deşi va deveni istorie, pe plaiuri mioritice, dacă nu asimilează rapid neuroştiinţele.
Fiind aproape de momentul licenţelor, întâlnesc studenţi care nu ştiu să opereze cu acest aparat. Te aştepţi, în mod întemeiat, ca un student înainte de licenţă să cunoasă abecedarul metodologiei de cercetare la fel de bine pe cât îşi cunosc smartphone-ul. Iar eu, înainte de licenţe, refuz să-l predau. Aceia certaţi cu statistica, cu regret, nu au ce căuta la licenţă în psihologie (nici unii profesori?). Desigur, doar după mintea mea, limitată, ştiu.
Dacă îşi doreste o licenţă în psihologie, orice student învaţă demersul ştiinţific, adică învaţă statistica descriptiva si inferentiala (si nu doar). Nu există facultate de psihologie populară, acea psihologie discutată pe marginea bordurei, în tramvai sau în reviste ori bloguri de două parale, ticsite cu poze, nu cu idei valoroase. Îţi imaginezi că sunt un individ simpatizat de studenţi? Doar de cei care, realmente, studiază sau manifestă un interes autentic. Cu restul nu-mi pierd timpul. Şi nici ei cu mine.
Sunt un tip căruia îi plac eseurile, însă psihologia nu este eseistică. Mi se pare interesant când cineva reuşeşte să se exprime elegant în scris şi oral, însă studiul psihologiei nu înseamnă proză şi poezie. Este ştiinţă şi chiar dacă psihologia e practicată cu artă (aici găsim psihoterapeuţi), nu e posibilă fuga de niţel mai multă statistică.
Ei, vorbesc aiureli. Sigur, că se poate. Diferenţa e că, în acest caz de escamotare, psihologia practicată cu artă se cheamă vrăjitorie sau vrăjeala, iar piaţa pentru serviciile „psihologice” (artistice) e totuna cu cea a astrologilor, vracilor şi vrăjitoarelor (şi un pic a nebunilor).