Probabil ai între 25 şi 35 de ani. Vreau să te întreb, tam-nisam, despre timp. Există timp sau e doar o iluzie? (unii oameni pot sări peste partea asta). Da, da, ştiu, ai urmărit serialul cu Morgan Freeman pe Discovery Science. Timpul există in mod obiectiv. Însă, există si un timp subiectiv. Odată ce ţi-am oferit aceste noutăţi senzaţionale, mai trebuie să afli una. Diferenta principală dintre cele două feluri de timp este că ele curg în ritmuri diferite şi în vreme (ha!) ce primul există in mod real, al doilea există doar în mintea umana (in creier).
Practic, în minţile noastre nu există timp, ci o percepţie a timpului, bineînţeles, influentată în curgerea lui de aşteptările şi visurile fiecăruia. Nu doar. Cunoşti impresia, familiara pentru oamenii mai în vârstă, cum că timpul curge mai repede? Dacă nu ai facut cunoştintă cu Jay Ingram, autor al unei frumoase cărţi, Teatrul Minţii, citeşte în continuare explicaţia.
Oamenii mai în vârstă trăiesc cu sentimentul omniprezent că timpul curge mult mai repede. Un astfel de sentiment îl înghionteşte, câteodată, şi pe subsemnatul, semn că face părul sur. Pfiu! Se pare că este un fenomen care depinde de rotiţele (mecanismele biochimice) din creierul nostru, care merg mai încet pe măsura ce îmbătrânim. Dacă ceasul biochimic (cerebral) e mai lent, vom experimenta mai multe evenimente într-un minut, într-o oră, într-o zi şi înţelegi tu. Astfel, timpul pare să treaca mai repede comparativ cu perioada tinereţii post-adolescente.
Dar asta nu e toată explicaţia. Mai există prietena noastră, atenţia. Dacă stai cu ochii pe ceas pe durata unui minut, vei percepe curgerea timpului ca fiind lenta sau rapida? Mulţi oameni vor avea impresia că minutul aproape a devenit o veşnicie. N-o lua superficial. Aici e codiţă drăcească, prietene! Are legătură cu starea de prezenţă (mindful). Această stare, îndelung antrenată, de călugării budişti şi nu doar, este generată de focalizarea atenţiei. Numai că atenţia este un proces cu resurse mentale limitate. Suntem capabili să oferim atenţie doar unui singur lucru si cu cât ne concentrăm pe mai multe lucruri-evenimente, cu atât nu percepem conştient trecerea timpului. „Oh, cât timp a trecut!”, exclamăm, odată ce ne-am extras dintr-o activitate captivantă cum ar fi joaca cu telefonul inteligent. Cu mintea absorbită de animaţia jocului, pierdem orice simţ al trecerii timpului. Jocurile video sunt captivante prin animaţia şi interacţiunea oferite. Creierul îşi mobilizeaza cu uşurinţă toate resursele atenţiei în direcţia „obiectului” prezent, excelent de bine speculat de creatorii de jocuri.
Revenind la minutul devenit (aproape) o veşnicie, poţi încerca acest mic experiment (iluzia opriri ceasului). Priveşte secundarul unui ceas digital cu atenţie concentrată cateva secunde. Apoi, mută privirea în altă parte şi revino la secundar. S-ar putea să surprinzi o trecere îndelungată a secundei (comparativ cu altele). Impresia ta va fi că afisajul, parcă, s-a blocat. Nu el s-a oprit, desigur. Percepţia ta a duratei s-a oprit! Acest fenomen are şi un nume. Cronostază – oprirea timpului… în capul tau. Ce se întâmplă, Dzeule mare care-le eşti? Chiar vrei să afli? Dacă-ţi creşte anxietatea? Te descurci? Ai la îndemână nişte Xanax?
Pauză de experienţă! Iti poti imagina ce volum urias de informatii ratezi in aceasta pauza. Noroc că e una mică. E ca şi cum, dacă eşti o cameră video şi înregistrezi, cineva invizibil apasă butonul de pauză şi imaginea îngheaţă. Timpul în care ochii se intorc de la ceea ce priveau inainte la ceas este o pauza în experienţă. În timpul acestei mişcări, o sacadă, ochii nu apucă să se focalizeze (nu focuseze) şi să înregistreze ceva pe traseu. Ei se vor focaliza când ajung la ţinta vizată (ceasul). Pe durata sacadei, totul devine o ceaţă, complet irelevantă. Prin urmare, ceaţa neavand ceva de oferit, creierul dă înapoi prima imagine a ceasului, acoperind, astfel, durata în care ochii s-au mişcat. Sistemul vizual creează experienţa vizuală ulterior percepţiei (cu procesare bottom-up şi top-down). Durează o vreme, puţin, dar durează, până când informaţia vizuala e transportată de nervii optici, dupa ce are loc transducţia la nivelul receptorilor din retină, şi procesată în ariile corticale vizuale. (sounds better?)
Cronostaza nu are legătură doar cu vederea. Fenomenul a fost demonstrat şi pentru auz, dar şi pentru vorbit sau atingere. Faci pauze, da, şi nici nu eşti conştientă de ele. În alte cuvinte, creierul face pauze de la ceea ce experimentează în momentul prezent. Se deconectează, însă, ceea ce mi se pare interesant, este că sinele conştient nu ştie! Se întâmplă de parcă un spiriduş pitulat în creier apasă butonul pauză şi filmul experienţei se opreşte. Iar şmecheria se petrece când vorbeşti, priveşti, asculţi si atingi, adică mai tot timpul. Nici nu vreau sa ma gandesc la sofat sau la alte activitati asemanatoare. Mi se par, nu doar mie, periculoase, daca imi amintesc de acele studii care arata ca in jur de 50 de procente din informatia din campul vizual al soferului nu e receptionata!
Conştiinţa ne creează impresia (iluzorie) că suntem în contact cu momentul prezent. Orice am experimenta, noi experimentăm la momentul prezent. Creierele noastre au învăţat să simuleze intern timpul. Chiar si creierul câinelui tau poate face asta, si chiar mai bine decât tine. De aceea, tu crezi că el ştie si te aşteaptă când urmează să ajungi acasa. Cred că ne-am înţeles. Nu pentru că ar dispune de vreun simt supranatural.
Şi nu suntem în contact cu momentul aici şi acum?! Dintr-o perspectivă obiectivă, nu, nu suntem în contact cu momentul prezent. Ihm, nici măcar dacă meditezi. Acum-ul (prezenţa) este o trăsătură esenţială a conştiinţei. Şi, da, este o iluzie! (hihi!).
Pe curand,
S.
P.S. Partea placută când scrii articole de blog este că precizarea surselor este o opţiune de timp liber. Nu e necesară. Totuşi, sper că nu crezi că aceste idei sunt revelaţiile mele. Deşi nu m-ar deranja, ba dincontră.