Ieri după-amiază, în timpul siestei după nişte drob cu cărniţă de mielul Domnului, mă întrebă o păsărică (sau poate mielu?) dacă psihologii reuşeşc să-şi introducă obiceiuri sănătoase în stilul lor de viaţă sau dacă renunţă la cele nocive. De unde, dumnezeu, să ştiu? Nu cunosc studii empirice pe acest subiect, dar îţi propun să ne gândim împreună, dacă tot m-ai aţâţat, mai ales, că am experienţă practică cu subiectul.
Ne putem aştepta ca psihologul (ea/el) să fie capabil de auto-motivare pentru un stil de viaţă mai sănătos, ca să nu zic, optim. Iar dacă nu este să solicite la rândul său ajutor. Se presupune că dumnealor dispun de tehnici psihologice de motivare, interesul profund şi responsabilitatea profesională. Aceste trei aspecte, care îmi veniră cu uşurinţă în minte (availability heuristic), îl recomandă pe psiholog(ă) pentru rolul de agent al schimbării pozitive în viaţa cuiva sau mai multora, dar în primul rând în propria sa existenţă.
Altfel, ce rost are să participe săptămânal la programe de educaţie continuă, supervizare sau dezvoltare personală în şcoala psihologică de care aparţine? Nu ca să ajungă la rezoluţii vizavi de unele probleme sau să-şi corecteze obiceiurile nocive? De ex, fumează. Mă întreb şi eu, făcând pe niznaiul, în ce fel metoda psihologică în care dânsa se formează (plăteşte şi participă la multe şedinţe) contribuie la renunţarea la fumat?
Consecinta fireasca a oricarui proces de invatare serios (adica autentic) consta in schimbare. Daca nu urmeaza o schimbare vizibilă ulterior învăţării, adică după frecat funduri şi coate, nu doar la ridiche, prin bănci şi scaune, ce sens are? Nu vrea sau nu poate, adică nu reuşeşte să se motiveze pentru schimbare? Sau nu ştie că fumatul e nociv, adică ignoră sau neagă riscurile majore (cu solide dovezi empirice) pentru sănătate? Dacă acesta (aceasta) oferă un ajutor psihologic, de ce nu şi-l oferă mai înainte sieşi?
Ah, am înţeles. Nu vrea, deoarece e alegerea ei, iar ea alege să fumeze. Să o credem? Nu pare credibilă, ştiu. (O mică paranteză, dacă-mi permiţi, fumatul poate fi înlocuit cu orice alt obicei nociv. Îl iau ca exemplu, pentru că m-am însoţit cu „dânsa”, adică ţigara, vreo 15 ani.) Miza e schimbarea pozitivă în comportament şi stil de viaţă. Iar secretul schimbării, după cum ne aminteşte Socrate, stă în concentrarea eforturilor pentru construirea noului şi nu în lupta cu vechiul. Grecul ăsta nu era psiholog doctor (of course!) şi totuşi a intuit ceea ce ştiinţa psihologică susţine astăzi (şi la anul). (aviz amatorilor de analiza conţinuturilor mentale din istoria copilăriei şi generaţiilor trecute).
„Mai întâi ne facem obiceiuri, apoi obiceiurile ne fac pe noi” (John Dryden)
Fără a fi grec, un psiholog (şi nu doar!) se pricepe de minune la raţionalizarea obiceiurilor. Spre exemplu, ea alege să fumeze, pentru că ar putea renunţa oricând, pentru că fiecare are viciul său sau oricum fumează puţin, ceea ce nu contează. Ea apelează la chiar teoria psihologică în care crede conform pregătirii profesionale. Copilul rebel interior se manifestă, zicea cineva, sau e firesc să ne acceptăm unele ipostaze imature, declara altcineva. În funcţie de obicei, fiecare are propria sa teoria psihologică drept paravan în spatele căruia îşi continuă comportamentul nesănătos.
Îmi vine în minte experienţa mea de terapeut (parcă dintr-o altă viaţă) într-o comunitate pentru consumatori de droguri şi alcool. Am avut parte de numeroase dialoguri cu câţiva colegi vizavi de această temă. Cum puteam crede că suntem modele terapeutice, fără dependenţe, dacă suntem fumători? În final, rezoluţia a fost simplă. Nu suntem dependenţi de heroină sau alcool. Cu nicotina suntem OK. (voila!)
Tu ai merge să consulţi un medic psihiatru psihotic? Tu ai merge la un contabil care are dificultăţi în gestionarea propriului buget? Tu ai merge la un antrenor de fitness care cade lat după o sută de genuflexiuni? (sau cade lat după nici două minute de stat în „scândura”? Hihi!). Nu cred.
Dacă tu eşti o persoană cu probleme de anxietate socială, vei consulta un psiholog care habar nu are cum să-şi ţină sub control propria anxietate? Sau dacă vrei să renunţi la fumat, vei consulta un psiholog care fumează chiar şi ocazional?
Dumneaei, specialist sau novice, are în prezent o problemă sau eşuează să-şi cultive un obicei sănătos şi totuşi oferă ajutor (?) psihologic altor oameni. De ce nu se ajută pe ea însăşi? De ce nu-şi cultivă o relaţie terapeutică cu propriul sine? Nu ştie, nu poate, nu vrea, n-o interesează, i se rupe, i se fâlfâie, n-a învăţat-o nimeni în formarea ei profesională? Observi, pe undeva, autonomie şi responsabilitate? In mod ironic, el/ea are aşteptarea ca pacientul/clientul (sau partenerul) să facă o schimbare personală. Mi se pare comic. Bănuiesc că şi ţie, cu excepţia cazului în care te simţi cu musca pe căciulă. Caz în care, dacă eşti femeie, te simt cum îţi vine să-mi înfigi un toc între ochi (sau testicule in funcţie de anvergura şpagatului) sau, dacă eşti de-al meu, un şpiţ de bocanc milităresc, chiar daca porti pantofi din guma, bine ochit la ouă. (mai am şi alte registre reactive, dar nu atât de spectaculoase).
Cu ce poate fi de ajutor un „specialist” care nu a luat decizii majore în viaţa sa, care nu s-a confruntat cu dileme, cu situaţii tulburătoare (de abandon, respingere, incertitudine), care nu-şi cultivă un stil de viaţă sănătos, care nu a renunţat măcar la un singur obicei (comportamental/mental) nesănătos ?
Îţi spun eu, dacă ai dubii vizavi de răspuns. Cu nimic. După mintea mea, cine vrea să fie un model de sănătate pentru clienţii/pacienţii (sau copiii) săi va face eforturi şi compromisuri; va alege să-şi păstreze un angajament luat iniţial tocmai din motivaţia de a fi un model de sănătate. Însă, nimeni nu leagă un altul la stâlpul infamiei dacă alege să nu fie model de sănătate sau, pe invers, alege să fie model nesănătos. Sau nu alege nimic? Of, Doamne, iar vorbeşti în dodii?!