Mi-a luat multă vreme (poate prea multă) să înțeleg un adevăr aparent simplu:
în terapie sau consiliere, metoda și teoria cântăresc mai puțin decât am fost învățați să credem.
Nu discut acuma cât de mult contează ele. Le văd ca unelte, repere de orientare, hărți. E bine să le ai, ba chiar să fie din mai multe școli de gândire. Dar cu ce te ajută ele în relația cu partenera/partenerul de drum? Să zicem că ai pornit într-o expediție pe via Transilvanica. Ai repere, o hartă, dar și un tovarăș de drum pe care nu-l prea cunoști. Înțelegi, acuma, întrebarea…
Am descoperit că ceea ce dă greutate procesului terapeutic nu este nici tehnica, nici informația, ci relația. O relație autentică, de afecțiune, încredere și optimism, dar și dorința de a îndruma și ajuta. Poți avea la tine o hartă ultra-precisă – teorie și metodă solidă. Nu ajută. Relația ține de personalitatea terapeutului, de abilitățile lui interpersonale, la care ar trebui să lucreze dacă se vrea meseriaș.
Iar relația este solul fertil pe care pot prinde rădăcini cuvintele, exercițiile, insight-urile, în general, conversația terapeutică. Fără ea, teoria rămâne sterilă, iar metoda devine doar un ritual mecanic. Scriam despre aderența la protocol, preferată mai ales de aceia școliți în terapii evidence-based (vezi terapiile cognitive). Nu oferă rezultate prin comparația cu o oarecare aderență, o abordare semi-structurată. Mai mult, clienții care observă la terapeuții lor stereotipuri verbale, gestuale și de mimică îi percep ca fiind mai puțin profesioniști.
Poate părea paradoxal într-o lume obsedată de metodologii, protocoale și „evidence-based practices”. Dar dacă ne uităm atent, vedem că omul se schimbă atunci când se simte respectat, încurajat, acceptat. Fără clinicizare… Stigmatul de „caz”, de „diagnostic”! Fără intruziuni, probleme de reparat, judecăți aspre ori critici pentru, chipurile, motivare negativă! Omul caută să fie o ființă întreagă, acceptată și înțeleasă în dificultățile, frământările, limitele, neajunsurile, inabilitățile ei.
Adevărata „tehnică” a terapiei este, de fapt, relația și umanitatea împărtășită. Cultivi încrederea că ai un însoțitor autentic în călătoria ta. Așa te simți, la rândul tău, în siguranță, NU de pe acea poziție de superioritate profesională. Tu nu ești superior în nicio privință vizavi de existența și alegerile unui alt om! Alături de acea afecțiune discretă, dar reală, care face suportabilă vulnerabilitatea. Dar și de optimism și speranță sau credința că, dincolo de dificultăți, există un drum posibil către lumină. Aici e și capcana în care pot cădea aceia cu puțină maturitate si experienta. Riscul e să valideze și să întărească egoul și comportamentele clientului dar fără provocare la creștere. E o linie fină pe care trebuie un mers vigilent și conștient ca pe o potecă îngustă cu prăpăstii pe ambele părți.
Metoda poate fi comparată cu muzica unei partituri. Relația este însă instrumentul, rezonanța și emoția. O partitură perfectă cântată pe un pian dezacordat rămâne zgomot. O partitură perfectă dar cântată tehnic, mecanic, nu produce încântarea mult dorită. Dar o melodie simplă, cântată pe un instrument acordat, dar și emoțional, poate mișca sufletul.
În cele din urmă, poate că întrebarea nu este „ce tehnică folosești?”, ci „cât de autentic ești în întâlnirea cu celălalt?”. Filosofia ne amintește că adevărata cunoaștere începe din relație. Poate și adevărata vindecare și creștere personală.