Nici domeniul comunicării asertive nu e ferit de preconcepții și psiho-bolboroseală. Conceptul a fost preluat, ca multe altele, la un nivel superficial. Se pare că profunzimea și conexiunile cu știința empirică s-au pierdut pe drum. N-ar fi o problemă, numai că unde dai de superficialitate descoperi și elucubrații. Ca de exemplu…
Intru pe un site cu psihosexologie, ce se vrea dezinhibată, deși n-am văzut niciun articol despre cupluri homosexuale, swingers, sex în public, fetișism și alte năzbâtii, ca să nu amintesc de cum poți avea orgasme multiple sau erecții maraton. Scrie, în schimb, că un comportament asertiv presupune exprimarea cu încredere, fermitate și deschidere. Dar cu închidere, îndoială și nehotărâre ce are? E ceva defect la o așa exprimare? Oricum, înșiruirea de adjective în coadă la ”exprimare” nu explică nimic, ci demonstrează biasul evaluativ din exprimarea autorului. Și pare evidentă legătura cu coitul. Da de unde, nu e niciuna decât dacă țin morțiș, după cum urmează de dragul comentariului. Da, fermitatea exprimării, iar asta poate fi o legătură. Deși nu-i problemă să nu fie că doar nu ești actor în filme deocheate.
Cât despre deschidere și încredere, nu sunt necesare unei coțăieli de pomină. Nu văd de ce n-am putea să ne jucăm erotic fără deschidere și încredere. Sau vorbește biologia masculină? Cred că depinde de preferințele fiecăruia și de cum sunt potrivite de cei doi (sau mai mulți) parteneri. Să poți comunica celuilalt ce și cum îți place poate fi recompensator, renunțând astfel și la preconcepții. Dar nici să faci asta la fiecare respirație pe timpul actului. Parcă își pierde hazul. Coitul nu e totuși conversație. Cum ne învață folclorul, de gustibus non disputandum. Contra învățăturii latine, astea chiar se discută și se descoperă sau invers. Bine, și asta e tot o preferință.
Un domn arhicunoscut în industria DP și educației non-formale ne avertizează exclamând din titlu că asertivitatea nu există. Gogomănia asta mi-a captat urgent atenția. ”Să vezi c-o ști de faza cu conceptele care nu există”, mi-am zis bucuros. De fapt, ne-a iluminat dânsul, nu există, deoarece asertivitatea e un concept abstract. Zău, puteam jura că există aievea! Și continuă cu precizarea fundamentală că nu e nimic altceva decât o găselniță americănească. Așa ca inteligența emoțională? Probabil americanii se pricep la găselnițe, deși tot ei se pricep și la testarea lor. Cercetarea empirică din psihologie își trage seva, în mare parte, din universitățile americane.
Ne oferă, la schimb și gratis, propria lui găselniță. Prezumția că asertiv nu înseamnă agresiv ne oferă o distincție revelatoare; după cum nici oxigenul nu e hidrogen? Sau porumbelul care nu e cocoșel? E o definire prin negare, adică fofilare. Ne arată ce nu este în mod evident.
Urmează metoda (gratuită și ea) de a deveni asertivi în șapte pași. Are și exemple. Până faci toți pașii… mai bine halești papanașii. Metoda dumnealui pare complicată și, desigur, ne-testată. Oricum, excede spațiul memoriei mele de lucru; asta pe lângă conținutul ei irelevant abilităților asertive. Așa orice se poate potrivi cu orice în trei, șapte, nouă și o sută de pași. Important e să ai răbdare și să faci câți pași dorești. Metodele validate empiric din psihologie sunt cât mai simple, ca procedură, și cât mai specifice, ca să poată fi implementate și practicate de oameni, nu sfinți!
Pe celebrul psychologies.ro, un monument al cunoașterii psihologice de vârf (de ac), comunicarea asertivă apare ca o cheie a înțelegerii. Îmi place această metaforă. Deci, dacă obțin cheia, pot descuia ușa înțelegerii cu ceilalți oameni. Grozav! De când visez la o așa cheie… Orice lucru din psihologie (și alte științe) poate fi o cheie a înțelegerii. Cine vede ușile, caută cheile… și apoi broasca, nu ayahuasca! Mă lămuri buștean că un comportament asertiv înseamnă o echidistanță între cei doi poli ai pământului: agresiv și pasiv. Nu cumva echidistanța, când întâlnirea e la distanțe egale de cele două puncte sau poli se cheamă stil pasiv-agresiv? Sunt chițibușar, ce să mai vorbim, caut nod în papură.
Un alt domn, pe un site cu fixație pe ceva numit personalitate alfa (prefer omega 3), scrie că asertivitatea e o trăsătură a personalității alfa. Ce-o mai însemna și asta?! Textul mă asigură că asertivitatea îmi crește părul la subraț. Pardon, îmi cresc la maxim șansele de a obține ce vreau eu. Dar ”cine sunt eu?” Alfa sau Omega?
Regret că n-am ajuns mai din vreme la această revelație. Înțeleg că, deși sunt o personalitate omega-3 (de la uleiul de pește), tot ce am de făcut e să mă exprim asertiv și, în efect, șansele ca să obțin ce vreau devin maxime. Dar nu mă atrage maximizarea, îți spun sincer, deoarece, mă pasionează minimaxul. Șansele maxime de a obține ce vrei pot fi atunci când apelezi la strategii manipulative în relație cu persoane suferinde de ”mea culpa” sau/și temătoare și timide. Stilul comunicării manipulative e perpetuat cultural de la o generație la alta pe principiile condiționării clasice și operante. De unde poți înțelege că îți vine mănușă.
Formarea unor abilități implică din start o anume perspectivă psihologică. Altfel, e ca și cum ai vrea să cultivi papaya la noi în țară. (Papaya sau democrație). De aceea, ca să fac lumină unde înțelepciunea ne orbește, poți reține că dreptul la afirmare vine cu următoarea obligație: să accepti, de la bun început, că și alte persoane dețin același drept. Ele au dreptul să te refuze, să te combată sau să-ți ia cuvintele în răspăr ori de câte ori au chef indiferent de asertivul tău sine.
Stilul asertiv reprezintă un set de abilități verbale prin care poți rezolva problemele din relațiile cu ceilalți oameni și exprima ceea ce vrei, simți sau gândești, dar fără a-ți pierde respectul de sine. Acest set de abilități poate fi învățat la fel cum poate fi învățată o limbă străină.
Stilul asertiv nu e un instrument pentru ”controlul” șanselor favorabile dorințelor noastre și satisfacerii lor de către un altul (mai bleg?). Ei, dacă primești ce vrei, atunci e aproape o minune! Minunea poate fi că primești ce ai nevoie sau că ajungi la un compromis rezonabil, deoarece oamenii sunt, de multe ori, binevoitori.
Primești, nu obții, înțelegi diferența? Prin stilul asertiv ne exprimăm, nespecific fie spus, pe noi înșine, dar atenți să nu încălecăm decât ce poate fiecare, nu și dreptul celuilalt la exprimare.