Mi s-a întâmplat de mai multe ori să privesc cu mirare cum oameni instruiți în psihologie, majoritatea terapeuți, par a nu recunoaște lucruri elementare despre natura noastră socială. Ca și cum suferința psihică ar izvorî doar din copilărie, gânduri automate sau relații intime. Sau, la modă, din scenarii transgeneraționale. Ca și cum omul ar fi o entitate plutitoare, desprinsă de contextul în care trăiește: grupuri, norme, ierarhii, etichete, stereotipuri. Toate astea țin de psihologie socială și ne putem extinde și către sociologie. Dar să nu forțez nota!
Psihoterapia: o insulă bine mobilată
Formarea terapeutică este, de regulă, profund individualistă. Așa că oricare terapeut pune accentul pe viața internă, pe trecutul personal, conflicte și nevoi personale, pe tipare relaționale repetate în familie. Iar alții merg cu astea până la stră-stră-strămoși. Ei învață să asculte cu empatie, să interpreteze rezistențe, să încurajeze exprimarea emoțională. Toate acestea sunt valoroase. Dar ele creează, adesea, o insulă (sub)clinică în care realitățile sociale sunt lăsate pe dinafară.
Ce face să fie o insulă?
Fără să aibă habar, oricare psihoterapeut concentrează maximă responsabilitate într-un singur individ. Daaar, omul există într-o realitate socială, nu separat de ea. Scriam mai demult într-un articol că abisul nu e psihic, ci social. Pentru că, deseori aud de la psihoterapeuți (mai mult ori mai puțin celebri) despre abisul psihic, alegeri, resurse latente personale și drumuri în viață.
Însă câți meseriași dintre aceștia înțeleg și pot aplica concepte și principii din psihologia socială? Dar sociologie? Își amintesc, probabil, ceva vag. Deși în facultate îi sunt dedicate două semestre pentru experimentele ei ciudate — Milgram, Zimbardo, Asch — și conceptele sale abstracte: influență socială, stereotipuri de gen, norme și reguli, biasuri și euristici, disonanță cognitivă și justificarea sinelui, conformism și obediență…
Nefericirea nu vine doar din „interior”
Să luăm un exemplu (oarecum) banal: o femeie care se simte rușinată de propriul corp și vine la terapie. Sau, în alt caz, rușinată de propriile realizări. Mulți terapeuți vor lucra cu ea „pe convingeri iraționale” sau „scheme disfuncționale” legate de valoare personală. Dar cine pune în discuție cultura vizuală, idealurile estetice, presiunea socială ca femeia să arate într-un anume fel? Cine pune în discuție etalonul social al succesului de obicei masculin? Și cine întreabă de ce această rușine a devenit atât de „normală”?
Sau un tânăr care simte că nu e suficient de ”bun” sau că nu are ”succes”. Se spune că are anxietate de performanță. I se oferă exerciții de restructurare cognitivă. Dar cine discută cu el despre normele sociale ale meritului, despre ideea că valoarea unui om se măsoară în diplome, productivitate și validare online?
Psihologia socială nu dă răspunsuri terapeutice imediate. Dar oferă o hartă mai largă. Oferă principii de lucru și ne ajută să reflectăm și să punem la îndoială ceea ce pare de la sine înțeles. Ne arată unde se află individul pe o axă invizibilă a influenței sociale și conformismului la norme și grupuri. Și ne ajută să înțelegem că suferința nu este doar „a lui”, ci este, uneori, simptomul unei realități sociale strâmbe în anumite privințe.
Relațional nu înseamnă social
Terapeuții vorbesc mult despre relații: cu părinții, cu partenerul și, firește, cu propriul sine/eu. Sigur, mai fac ei intervenții cu părțile simbolice ”Criticul”, ”Părintele”, ”Copilul” și altele specifice fiecăruia în parte.
Din nefericire nu înseamnă că înțeleg cum funcționează grupurile sociale, normele de apartenență, stigma sau dinamica in-group/out-group.
Psihologia socială ne reamintește că rolurile sociale nu sunt alegeri personale, că obediența nu e întotdeauna frică, că vina nu e întotdeauna interioară, și că nu toate conflictele pot fi „procesate” — pentru că unele sunt pur și simplu injuste.
Cunoștințele solide de psihologie socială pot conta în lucrul terapeutic. Pentru că altfel, fără această ancoră, psihoterapia riscă să devină o formă subtilă de individualizare a responsabilității. Vindecă, dar nu contestă. Oferă sprijin, dar nu pune sub semnul întrebării structurile care creează suferința. Învață oamenii cum să se adapteze, dar nu și când e cazul să respingă normele toxice, relațiile abuzive, autoritatea tiranică și multe altele.
Mai rău, uneori întărește chiar iluzia psihologizantă că „totul e în tine”, că dacă ești suficient de conștient, empatic, echilibrat, atunci vei fi bine. (Sâc!). Iar dacă nu ești bine, este pentru că n-ai lucrat destul cu tine.
Poate e vremea ca psihoterapia să iasă din cabinet? Sau, cel puțin, să lase ușa deschisă pentru câteva idei din afară. Pentru că suferința umană nu e doar individuală. Mai citește o dată. Este și socială. Și, adesea, chiar politică. Putem recunoaște? E primul pas spre luciditate. Dincolo de această psihologie egocentrică sau individualistă se află omul ca actor într-un spectacol dramatic regizat de alții. Cine vrea mai mult din această idee poate viziona filmul The Truman Show (1998). Este o alegorie despre condiția socială a omului.