Cele două lumi între care navighez
Nu știu exact când a început… poate în copilărie pe când locuiam cu bunicii mei la curte și priveam cerul nopții. Simțeam că cerul înstelat ascunde lumi ce urmează a fi descoperite. Ceva mai măricel visam la o navă spațială ce mă poartă printre stele către acele lumi. Așa ca în serialul Star Trek. Nu mă temeam de necunoscut. Dimpotrivă, mă vrăjea. Mă hrănea. Îl purtam în gânduri ca pe o prezență tăcută.
Psihologia a venit ca atracție față de fenomenele paranormale. Păreau misterioase… Ca să le pot descoperi, am nevoie de psihologie, mi-am zis cu mintea mea adolescentă. Evident, s-a dovedit o dezamăgire profundă dar pe care am ocolit-o prin participări la dezvoltare personală, unde probam jocuri experiențiale. Aici mă afundam în misterele psihismului și găseam explicații de cum funcționează mintea umană. Fenomenele paranormale s-au dovedit destul de normale. De-a lungul vremii am tot găsit explicații de m-a ajuns lehamitea. Școala și studiul formal au acest dezavantaj, de a ne oferi explicații uitând de provocare, întrebare și mister ce le învăluie ca o ceață la munte.
Azi, mulți caută certitudini și îți explică ție, ne-știutorul! Această aroganță mă irită ca atingerea unei urzici bătrâne. Am suferit de ea, le-am căutat și eu. Nu le mai vreau. M-am simțit plafonat de ele. Azi caut ecoul a ceva ce nu pot numi. Dar, în același timp, nu vreau să mă pierd în iluzii dulci. Deși, câteodată tânjesc după ele. Vreau adevăr, chiar dacă nu are margini clare. Îmi veni în minte testul ”realitate vs iluzie” din experimentul filosofic cu creierul din borcan (ilustrat în filmul Matrix).
Poate că de aceea iubesc în egală măsură cu misterele lumii gândirea critică. Poate e mult spus ”iubesc”. E ca busola. E ca GPS-ul cu care pătrund în pădure. Nu-l iubesc, îmi e util. În schimb, iubesc misterul… mă atrage magnetic, așa simt pădurea și, în general, natura. Un sanctuar pentru mine. Mă doare să văd cum aceste maimuțe antropoide o distrug… Urăsc atv-urile și camioanele de lemne! Și nepăsarea autorităților… care dau vina pe vremea rea când apar alunecări de teren.
Învăț să locuiesc între aceste două lumi. Între asfalt, betoane, norme și mistere, pădure, libertate. Între structură, metodă, analiză (gândirea critică) și contemplare, senzație, intuiție (mistere).
Cu sufletul am lămurit-o, dar conștiința rămâne un mister. Iubirea, frumusețea, adevărul la fel… Universul de la nivel cosmic la cel micro are o frumusețe inexplicabilă. Înțeleg atât de puțin, deși am câteva lecturi, dar nu suficiente, desigur. Câteodată mă las dus de o explicație doar din tentația comodității. Dar altfel, în practică, învăț să privesc un gând și să-l întreb: „Ce dovezi ai?”, dar și să-l las să plutească, ca aburul dimineții, fără să-l strivesc cu definiții și explicații.
Și pe clienții mei îi învăț cum să ia gândurile și imaginile mentale drept obiecte cu care să aibă o relație neutră cu oarecare distanță și granițe.
Învăț cum unele lucruri pot fi înțelese doar neînțelegându-le până la capăt. Cum există sensuri care nu pot fi formulate, ci doar simțite și acceptate. Cum o întrebare păstrată vie valorează mai mult decât un răspuns închis.
Nu vreau să aleg între luciditate și mirare. Le vreau pe amândouă. Sunt, poate, un om care întreabă cu mintea și așteaptă cu sufletul.
Și poate că acolo, în acel gol dintre întrebare și răspuns, trăiește ceva din ceea ce în alte vremuri se numea: înțelepciune.