Am mers la un parc auto să-mi schimb mașina. Poate știi genul de buy-back și dai diferența. M-am înfipt la un Volvo sedan ca flămândul la strachina cu tocană. Mărturisesc cu mâna pe cruciuliță, sufăr un pic de gomoșenie. M-am urcat și într-un Merț pe benzină. Am zis că nu-i de mine, ci pentru oameni care au bani de risipit. Am revenit la Volvo cu motorul diesel. Mormăia ca pisica mea somnoroasă și mi-a plăcut mirosul dulce proaspăt din interior. Tapițerie frumoasă, sobrietate suedeză, dar cu unele defecte pe afară. Le-am trecut cu vederea. Dar nu-i despre Autos.
Eu, un ins naiv de parcă m-aș fi născut ieri, pariez pe onestitate. Nu-mi amintesc să fi câștigat vreodată și tot nu mă învăț minte. Am impresia că mulți concetățeni (îndeosebi din sub-specia homo politicus) nu au obiceul onestității mai ales dacă au ceva să-ți vândă precum lunganul ce mi-a făcut vânzarea la parcul auto. Samsarii de mașini nu mai există. Și-au deschis firme și au devenit patroni. Și în piața de psihologie am auzit de așa ceva.
Se pare că oamenii își urmăresc propriile interese cu o consecvență care străpunge orice barieră morală (dacă au vreuna). Prefăcătoria amestecată cu bunăvoință este năucitoare. Cu unele excepții, nu prea văd cum onestitatea poate câștiga lupta cu interesul egoist.
Altfel, sună frumos ”caracter onest”. Să ne cultivăm trăsătura onestității… Pare un scop nobil, demn de urmat. Mai degrabă o iluzie. Dar cred că noi, oamenii, ne dorim iluzii. Dacă nu avem, atunci le căutăm. Fără ele, am muri, poate, încet și trist. Ironia face ca unii dintre noi să n-o caute pe aceea cu onestitatea. Aceștia se întâlnesc cu cei care o caută. Ca în povestea cu lecții karmice.