Există o frontieră nevăzută între viața în papuci de casă și viața în bocanci de explorator interior. Acesta poate fi și motivul pentru care unii oameni pleacă în drumeție. Nu mă gândesc la aceia care se hăhăie tot drumul de răsună pădurea și toate animăluțele se ascund în viziuni și tufișuri cu inima cât un purice. Nu mă refer nici la aceia care aleargă nebunește în vreun concurs în care trebuie să-și demonstreze aptitudinile sportive. Cunoașterea de sine poate fi o invitație prietenoasă (dar serioasă) la o aventură… cu tine însuți.
În zona de confort, totul e bine și pufos. Ai canapeaua preferată, păreri bine stabilite, tabieturi și cafeaua la aceeași oră. Nimeni nu-ți contrazice ideile și nici anxietatea nu te deranjează prea tare. Deoarece nu te provoci. Dacă un boss sau lider ajunge în această zonă, trebuie repede să iasă. Totul se va duce, treptat, de râpă (bine, dacă nu lucrează la Stat).
Dar, vorba lui Kierkegaard, „viața nu e o problemă de rezolvat, ci o realitate de trăit”. Iar dacă nu ieși din bula ta, s-ar putea să o confunzi cu lumea întreagă. Bula ta nu e toată lumea.
În reprezentarea vieții ca o scenă… apare o despărțire. Sau un job pierdut. Sau o întrebare care nu-ți dă pace: „Oare chiar îmi place ce fac?” Sau ”de ce ar trebui să-mi placă”? Nu e, oare, suficient, că făcând acest job nesuferit îmi asigur masa, casa și familia?
Exemplu concret: Să zicem că ai fost mereu „omul de treabă” — serviabil, amabil, fără să deranjezi. Și într-o zi, după ce ți-ai înghițit a cincea frustrare la rând, explodezi într-o conversație banală cu cineva apropiat. E jenant. Te simți vinovat. Dar apoi începi să te întrebi: „De ce mi-a fost mereu frică să spun ce gândesc? De ce am nevoie să fiu plăcut cu orice preț?” Buuum-badabum! Ai trecut granița. Ești într-un teritoriu necunoscut.
Carl Jung avea dreptate când spunea că „nimeni nu se iluminează imaginându-și îngerași, ci făcând conștient întunericul”. Și, sincer, întunericul e acolo unde nici nu bănuiai: în glumele forțate, în zâmbetele automate, în acel „totul e ok” spus cu un nod în gât.
Odată ce ai făcut cunoștință cu disconfortul, începe carnavalul! Te vei întâlni cu fricile tale care poartă pantofi de clovn, cu părți din tine negate și uitate, dosite în cele mai adânci zone ale sufletului dar și cu idei pe care le credeai ale tale, dar, ce să vezi, nu sunt!
Și, totuși, aici începe magia. Acolo unde e confuzie, începe claritatea. Acolo unde e rușine, se ivește autenticitatea. E ca un dans împiedicat la început, dar care devine o improvizație aproape perfect imperfectă.
Cunoașterea de sine cere haos de fiecare dată când o experimentezi. Dacă e claritate și pace, înseamnă că nu ai pătruns dincolo de zona de confort. Disconfortul nu vine să strice petrecerea, ci s-o transforme într-o serată revelatoare. Când îți permiți să te clatini, să nu știi, să fii stângaci și sincer — începi să te cunoști.
Și cine știe? Poate chiar o să te placi și să te împaci. Până data viitoare…