Tu i-ai ars o palma peste botul ala care debiteaza tampenii la secunda. De ce? Erai furioasa. De ce? Cuvintele lui te-au ranit. De ce? Nu tolerezi ca partenerul sa-ti vorbeasca vulgar. De ce? Tatal tau “se descarca” in acest fel in capul mamei, care suferea si tu nu puteai face nimic. De ce? Erai mica si nu intelegeai situatia. De ce? Nu aveai instrumentele cognitive necesare ca sa intelegi. Simteai suferinta si tensiunea dintre parintii tai. De ce puteai simti? Datorita capacitatii empatice. De ce ai o astfel de capacitate? Si tot asa… Pana una alta, tu ai reactionat (justificat in lumea ta) la cuvintele lui. Pe el ce l-a determinat sa-ti vorbeasca asa? Urmeaza un alt lant de cauze. Ceea ce merita sa retii, cred eu, e urmatorul lucru: poti pune mana, ca sa zic asa, pe o cauza, doar in mod arbitrar. O situatie in care, vinovatul devine dificil de stabilit cu certitudine. (Probleme cu responsabilitatea si liberul arbitru? )
In termeni simpli, relatia cauzala e urmatoarea: un oarecare eveniment X4 a fost determinat de X3, determinat de X2, produs de X1… Insa, ca relatia sa existe, trebuie ca X1 sa apara la momentul T1 si X2 sa se produca in momentul ulterior, T2. Ca o relatia cauzala sa existe are nevoie de coordonate temporale. (rabdare, revin!).
Continuand pe linia timpului inspre trecut. X4 a fost determinat de X3, iar X3 determinat de X2 si tot asa. S-ar putea ca la efectul X2 sa participe si alte cauze Y1 si Y2. Ar putea exista si efecte X2.1 si X2.2. Iar atat cauzele Y, cat si efectele X2 sa nu fie detectate de constiinta ta (limitata!). Campul constiintei tale a surprins doar lantul cauzal X4 – X3 – X2 – X1. Dar X1 nu are cauza? De ce ar fi X1 mai cu mot decat celelalte litere? In mod necesar X1 are o cauza. In astfel de situatii, cand cauza lui X1 nu este identificata multi semeni considera propice sa introduca un factor divin in intamplarile vietii. Asa, dintr-o data, lumea capata sens, adica are o explicatie.
Sa ne gandim la un joc de domino. Toate piesele sunt aliniate si asezate in picioare apropiate unele de celelalte. Daca una cade, toate celelalte din aproape in aproape vor cadea rand pe rand. Fiecare piesa este cauza caderii urmatoarei din sir. Dar sa ne imaginam ca privesti sirul de piese, aflat pe masa, prin gaura cheii. Ce poti vedea? Poate doar 3,4 piese din totalul de 24 despre care vei spune, ca una din cele 3,4 e cauza caderii celeilalte. Atat surprinzi cu constiinta matale, limitata cat “gaura cheii”!
Inlocuieste, acum, toate aceste piese din jocul de domino cu diferite evenimente fizice. Poti ajunge, daca te intorci in timp, pana la momentul aparitiei universului. Daca universul nu ar fi aparut acum 13,7 miliarde de ani, tu nu te-ai fi nascut ca sa-I tragi o palma individului de mai sus. Dar cum a aparut universul? Exista un Creator (sau o forta supranaturala) – cauza care a creat universul sau nu?
Cineva, nu-i asa, trebuia sa miste prima piesa. Cauza divina?! Dar stim deja, ca o cauza divina ar presupune o alta cauza la inifinit. E o cauza prima sau ultima (depinde din ce directie privesti)? Am inteles. Asa ai decretat tu: “El, zeul (indiferent de nume) sau spiritul/constiinta cosmica reprezinta cauza ultima, adica este acauzal. El nu are cauza. Exista dintotdeauna”. Minunat!
Sunt de acord. Uluitor, doar vine din partea mea, un skepticoi. Insa, daca ma cunosti, stii ca am probleme cu logica (altora!). Teoria creatiei divine contrazice urmatoarea logica “cumsecade” (zic eu). Conform acestei metafizici, universul a aparut prin voia divina. A fost creat de un zeu (momentul creatiei M1), ceea ce implica in mod necesar existenta unui zeu inainte de momentul creatiei (M0). Ne pricopsim astfel cu doua momente (M1 care urmeaza lui M0), adica avem o durata temporala intre doua evenimente: unul in care exista zeul (entitate, energie, spirit, constiinta absoluta si orice nume mai poarta) si al doilea in care El (se) decide sa creeze universul. In alte cuvinte, implica existenta timpului ceea ce contrazice toata fizica moderna. Spatiul-timp a aparut la big-bang. “Din ce cauza?” (are you joking me?)