Îți propun să înțelegem votul majorității – aproape 41 % la acest prim tur de alegeri prezidențiale. Îndrăznesc să văd aici un aspect pozitiv. Reprezintă un nemaipomenit ”kick in the butt” pentru coaliția PSD-PNL. Sigur, într-un mod periculos pentru toată România precum în gluma amară cu gândacul, furnica și viespea. Cică furnica și viespea nu sufereau gândacul. Ca să scape de el, au făcut rost de insecticid. Ghici ce a urmat după ce au dat cu insecticid? M-a luat prin surprindere dimensiunea fenomenului dar critica și blamul aruncat asupra acestei părți dintre concetățeni nu ajută la sănătatea socială și nu duce decât la adâncirea faliei dintre taberele de alegători.
Dacă acești oameni au ales un ins preocupat de scandaluri și minciuni – un fariseu, nu înseamnă automat că sunt ”fără scaun la cap”. Ei sunt, mai degrabă, victime – oameni păcăliți sau amăgiți de false speranțe! Ei par de neînțeles dacă privim doar prin prisma rațiunii „cu scaun la cap”. De aceea, îți propun să luăm în calcul factori emoționali, sociali și psihologici:
1. Frustrarea și furia colectivă
Mulți oameni se simt neauziți, nedreptățiți sau abandonați de „sistem”. Liderii ca Trump sau Simion canalizează această furie. Da, ei vorbesc „pe limba poporului”, arătând cu degetul spre dușmani comuni (elita, UE, imigrația, corupția etc.).
2. Marketing politic simplist și direct (”la firul ierbii” cum ar zice un prieten)
Mesajele lor sunt foarte simple, directe și emoționale, în contrast cu discursurile mai nuanțate, dar percepute drept „plictisitoare” sau „ipocrite” ale partidelor clasice. E un avantaj în era rețelelor sociale, unde oamenii reacționează mai rapid la indignare și polarizare. Aici putem fi recunoscători platformelor social media ce se preocupă cu o infinită grijă să ne mențină polarizați în tabere sau bule informaționale.
3. Criza încrederii în instituții
Instituțiile din România (nu știu despre State) au pierdut o parte din legitimitate. Când oamenii nu mai cred în justiție, presă, educație sau politicieni de carieră (aparent majoritatea lor reprezintă cleptocrația), sunt dispuși să riște cu personaje controversate sau chiar ostile față de actualul regim de putere dacă promit ”o revoluție populară” pentru că așa nu se mai poate.
4. Ignoranță sau dezinformare
Nu puțini alegători votează fără să se informeze serios. Votează exact ca niște șlapi. De ex, ar fi suficient să citească pe diagonală CV-ul unuia ca SG ca să priceapă cu cine au de-a face. Iar algoritmii rețelelor sociale creează bule informaționale care întăresc convingerile deja existente (bias de confirmare) indiferent că sunt greșite sau false. Mulți dintre aceștia chiar cred sincer că votează „pentru binele țării”. Și odată ce vor simți pe propria piele ”binele” (deja semnele ”binelui” au apărut!), crezi că vor da înapoi, vor schimba alegerea? Nope, o vor justifica ca să iasă din disonanță fără să se pună pe ei într-o lumină proastă (self-serving bias).
5. Nostalgia și iluzia autorității salvatoare
Unii își doresc „un om puternic”, care să „facă ordine”. E o nostalgie după vremuri în care lucrurile păreau mai clare, chiar dacă înseamnă constrângere. Aici apare tentația autoritarismului care mă îngrozește.
Într-o democrație, nu insul, din acea postură publică a puterii, face ordine! E o decizie pe baza unui consens instituțional dar cine să priceapă?! Democrația are nevoie de oameni educați, iar conducerile politice post-comuniste nu aveau nevoie de așa ceva. Deoarece, cu cât ignoranța și sărăcia sunt mai mari, cu atât poți păstra mai ușor puterea. Organismul social a reacționat și, din nefericire, nu acei politicieni (cei mai mulți putrezi de bogați!) vor suferi. Tot oamenii simpli și amăgiți care nu vor înțelege și vor fi ”ajutați să creadă” că altcineva e dușmanul.