Am în grupul ACT câțiva skepticoi care mă calcă pe bătături. Aceștia iau în serios interogația ”fact or opinion?” și verifică adesea ”reveriile” mele povestite cu voce tare (când vorbește gura fără mine) prin sesiunile noastre. Să-ți spun ce am pățit recent.
Poate știi că apelez la principiul embodied mind și îmi place să cred că posturile corpului modifică starea psihologică (pe cuvânt, chiar modifică). De aceea exersez cu membrii ACT unele posturi deșucheate. Dar, unul din specia de skeptoizi mi-a trimis un articol în care autoarea argumenta contra (mea, desigur!) în baza unor replici de stridii care infirmă teoria cum că posturi fizice specifice (ex: stai răbufnit într-un scaun cu picioarele pe masă și mâinele încrucișate) induc sentimentul de putere. (v. aici). Amy Cuddy e una dintre autoarele experimentului publicat în marele jurnal Psychological Science (sept. 2010). Dânsa avut un succes fabulos cu ”posturile care amplifică sentimentul de putere”. TED talk-ul ei are peste 36 milioane de vizualizări. (un pic mai mult decât acest blog).
Se pare că nici studiul care arată cum ținutul unui creion între dinți, simulând un zâmbet (sau rânjet), nu modifică starea psihologică, mai specific, nu te-ar face mai vesel, conform cu ipoteza pitbull-ului facial. Pfuui, feedbackului! De aici nu trebuie să înțelegi că principiul ”minte întrupată” a fost făcut țăndări.
Sunt multe studii (o sută în cap), care odată replicate cu un și mai riguros control (metodologic, nu judiciar), au încetat să mai respire, pardon, să ofere rezultatele așteptate. Cercetarea psihologică e în impas cam de anul trecut. (v. aici). Nu e totuna cu a crede că e lipsită de utilitate. (precizare pentru persoanele cu gândire slippery-slope)
Merită să observăm un fenomen important în vuiala din lumea cercetării psihologice (veritabile). Transparența și verificarea. Domeniul generos al psihologiei e probabil cel mai transparent în privința datelor comparativ cu știința biomedicală, de exemplu. Teoriile construite (genul puzzle) au fost luate la puricat de alții și testate empiric (de ex, ego-depletion sau când autocontrolul seamănă cu mușchiul… țigănesc). Cele care n-au scăpat de purici, ptiu, n-au trecut testele (cu purici) sunt readuse la stadiul de boardgames. Bineînțeles că autorii lor trec acum prin toate culorile curcubeului afectiv, de la stări de enervare și, uneori, revoltă la dezolare, descurajare și durerea pierderii.
Unii cercetători și-au construit cariere academice construind la anumite teorii așa cum unii constructori ridică blocuri (cu parcări exact sub podele, ferestre și balcoane spre handicapul tinerilor locatari, care din doi pași istovitori ajung în mașină, în timp ce câțiva mai dotați coboară în rapel de la balcoane). Să nu uităm că cercetătorii psihologici sunt oameni. Și, de aceea, sunt predispuși să vadă în datele lor legături (nu de rudenie) care nu sunt acolo. Vai, chiar și dânșii, mai antrenați decât noi, pot aluneca în capcana așteptărilor dorite. Însă, aproape nimeni nu contestă noile concluzii prin atacuri la persoană sau argumente emoționale. Cei mai mulți acceptă situația și trec la revizuirea teoriilor când nu renunță la ele, deoarece ei înțeleg că teoriile lor au încetat să fie ale lor de la momentul publicării în jurnale (care contează) sau cărți de popularizare. Înțelegi? S-au despărțit de ele. Ei știu să renunțe și să ofere lumii roadele muncii lor. Cine nu știe și vine cu argumente ad-hoc, post-hâc, poc-poc ajunge de râsul struților (sau curcilor?).
Asta denotă maturitate intelectuală. Cine vrea să gândească științific e musai să și-o cultive. În timp ce la ceilalți, amatori de gonflare, e opțională. Cu ajutorul maturității cunoașterea științifică (nu doar psihologică) se dezvoltă cumulativ. Imaturitatea o ține izolată sau fragmentară și probabil falsă, dar sigur neverificată. Și nu asta e problema. Transmiterea ei mai departe, din generație în generație, când o gogomănie (sau o incertitudine) e perpetuată drept adevăr, iar în baza lui omul investește și așteaptă rezultate. Și așteaptă… până moare. (v. cazul lui Gyuri Pascu care se trata cu medicina cultului Dang). Cum comenta ironic băiatul acela, Voltaire (care beștelea de dimineața până seara biserica catolică)? ”Iluzia e prima dintre toate plăcerile.” Și ultima?