Contribuie mirosul la comportamentul sexual? Se crede că da şi nici n-ar fi o noutate. Unii merg mai departe şi se întreabă cât de mult din contribuţia mirosului se întâmplă inconştient. Dar mai ales, cum anume? Spre exemplu, mirosul te orientează spre sexul opus, chiar dacă nu ai habar că are vreun rol în comportamentul tău. Parfumul face această conexiune dintre miros şi atracţie mai evidentă, iar femeile o exploatează din plin (la fel unii bărbaţi). La fel industria de parfumuri şi cosmetice care promovează ideea feromonilor umani.
În nas, lângă osul vomer (în interiorul nasucului), se află un organ specializat pentru miros, organul vomeronazal (OVN) vestigial la animalele umane. (pisica ta are unul excelent calibrat şi face o mutră specifică când îl foloseşte). Acesta dispune de receptori pentru odorul sexual uman care e procesat (inconştient) în sistemul limbic şi care ne influenţează comportamentul sexual. Pare de bun simţ să gândeşti astfel. Dar cercetătorii, după ce au scormonit cu insistenţă prin nasurile umanoizilor până spre bulbul olfactiv, nu au găsit nici urmă de vreo „potecă” neurală. Hopa! Nu sunt dovezi pentru un traseu între receptori OVN şi creierul uman la fel cum sunt în creierele altor animale. (sâc!).
Termenul biologic pentru odorul care influenţează comunicarea intre indivizii unei specii este feromon. Dar ce sunt feromonii? Ca să ai ce scrie la examenul de bac (sau de licenţă), feromonii sunt mesageri chimici, care circulă între membrii unei specii modificând comportamente specifice via ingestie, absorbţie sau receptori senzoriali. Altfel zis, feromonii sunt hormoni care circulă în exterior de la un individ la altul şi, la fel ca hormonii din corp, modifică comportamentul specific. Ca să-ţi fie mai limpede, feromonul e un tip de odor (particular) care poate modifica un comportament sau răspuns fiziologic specific. Feromonul e un termen introdus prin 1959 de doi indivizi, Karlson şi Luscher (nu nenea cu testul culorilor), chinuiţi de termenul iniţial de homoiohormon, un tip de ectohormon, introdus în vocabular (1930) de către un nene care studia insecte.
Se crede că există o comunicare prin feromoni nu doar la animale, ci şi între oameni şi constă din odoruri similare cu cele folosite de alte animale (de aceea, parfumurile sunt combinate cu mostre din secreţiile glandelor sexuale ale altor animale; dar asta e inutil, pentru că nu există efecte asupra oamenilor din partea feromonilor altor animale). O serie de studii indică efecte reale. Spre exemplu, la fel ca în studiile cu şoricei, sudoarea şi secreţiile umane se pare că stimulează receptivitatea sexuală. Studiile controlate (deşi controversate!), începând cu anii 70, ne arată că femeile aflate în proximitate fizică tind să-şi sincronizeze ciclurile menstruale prin intermediul mirosului inconştient sau că femeile preferă bărbaţii cu odoruri ce ar sugera un sistem imunitar puternic. Aceste odoruri stimulează receptorii din structuri similare, care au trasee neurale similare şi care produc inconştient efecte asupra comportamentelor.
Comunică animalul om prin intermediul feromonilor sau e doar un mit? Mai degrabă e un mit, deşi mulţi nu sunt convinşi, sperând la dovezi empirice pentru existenţa feromonilor umani. Există o controversă. Într-adevăr, bărbaţii şi femeile (sau masculii şi femelele umane) dispun de glande apocrine la subraţe, genitale şi sfârcuri. Deşi avem echipament odorifer nu înseamnă automat că ne influenţăm comportamentele. Sau cel puţin nu în termenii unei relaţii directe miros – răspuns fiziologic/comportamental specific. Se întâmplă în mod cert la alte animale. Incert la animalul om.
Deşi au fost mai mulţi candidaţi odoriferi, nici unul nu s-a calificat pentru statutul de feromon. Să fi fost amuşinarea restrânsă (evoluţionist) la limbajul articulat?