Probabil ai întâlnit comentarii în care interlocutorul se exprimă impersonal, adică nu-și asumă experiența în timp ce o atribuie unui ”tu” fictiv. Ce înseamnă asta? E de rău? Și cum se face asumarea unei experiențe? Să vedem un exemplu.
Andrei povestește despre experiența sa de la job. În povestirea lui nu apare pronumele personal la persoana întâi: ”Eu am plecat și am văzut. Am simțit că… Așa cred eu… Mi se pare că… Gândesc vizavi de… ”. Nu doar că nu apare ca personaj în poveste. Mai mult, TU-ul devine într-un mod ocult personajul din povestea lui Andrei. Povestea lui a devenit despre tine din moment ce tu ești prezentă în interacțiunea cu el, care se exprimă la persoana a doua singular: ”Tu te simți așa dacă… Nu știi pe unde s-o apuci… Ar trebui să faci așa… ”. De obicei Andrei e conștient că nu e despre tine și că ”tu-ul” din poveste e unul ficțional. Și dacă nu?
Nu fără mirare aud asemenea exprimări de la clienții mei și nu doar. Întâlnesc oameni care atunci când povestesc mă transformă (verbal) în personajul poveștii. Și mirarea iese pe gură: ”Cine? Eu? Te exprimi impersonal.” Dar și eu, mai antrenat, mă trezesc că fac asta. Noroc cu piticul din cap care sună alarma. ”Atenție! Îți faci interlocutorul un personaj din propria poveste. Unde ești tu? Nu era despre tine?!”.
Cred că definirea experienței ține de formularea verbală în care eul/sinele e personajul. Din moment ce experiența a fost experimentată de o persoană anume, cea de față, atunci ar trebui să și-o asume. Să o lege verbal de propria persoană și nu s-o atribuie partenerului de dialog. Își asumă astfel experiența și devine responsabil. Cine să mai fie responsabil când se exprimă impersonal, dar implicit, cu referire la un altul? Probabil că sfântul duh.
Experiențele ne definesc… când le punem în cuvinte, propoziții și fraze coerente. Construiesc o poveste care devine parte din istoria sinelui (sinele autobiografic). Nu-ți dorești o poveste elaborată cu o bogăție de semnificații? Ba da, parcă te aud. Ei, bine, atunci exprimarea se face la persoana întâi. Ceea ce am experimentat, să zicem în concediul recent, face parte din istoria mea și mă definește cu condiția asumării. Începe la persoana întâi: ”Am trăit…”, ”Gândesc…”, ”Cred că… ”, ”Visez sau am visat…”, ”Am învățat din asta că… ”.
Ca interlocutor am nevoie să știu că ceea ce tu povestești, comentezi sau declari vine din perspectiva ta proprie și nu din perspectiva unui ”Tu” ficțional. O poveste e poveste prin cuvinte că doar suntem vietăți capabile de gândire simbolică. Tu ești în contact cu povestea experiențelor de viață când o legi de propriul sine. Tu ești personajul și autorul. Cum altfel ai putea să înveți din poveste dacă nu ți-o asumi? Sau cum să treci la schimbare dacă nu-ți asumi? După cum spunea cineva, ”primul pas spre schimbare e conștientizarea, iar al doilea e acceptarea.”
Și prefer să văd cum tu ești conștient de perspectiva ta asupra situației, evenimentului sau faptului discutat. Asta ne poate extinde amândurora înțelegerea prin aceea că presupunem implicit că pot exista și alte perspective din partea altor oameni. Nu suntem, astfel, noi doi mai bogați spiritual decât în cazul unei percepții singulare și categorice?
Ba mai mult, nu pășim noi pe calea toleranței și, de ce nu, poate chiar a acceptării? Pentru că cine suntem noi să te judecăm pe tine? Să-ți judecăm propria experiență și perspectivă psihologică? Stă în puterea fiecăruia s-o accepte. Și, desigur, e cu totul altceva când ne referim la acțiunile tale concrete.
Faptele contează și pentru ele oamenii dau socoteală. Dar de ce ar da socoteală pentru ceea ce fiecare simte și crede în capul său? Și cine ești tu (sau eu) să-i ceri socoteală? Numai bunul D-zeu poate face asta, un personaj ficțional, cred eu, după ceva timp și examinare. Și nu ar fi potrivit să-mi ceri socoteală (decât dacă suferi de dileală!).
Experiențele, percepțiile, emoțiile și dorințele țin de propria persoană. Nu țin de un altul, de un ”tu” fictiv. Sunt ale tale. Te rog să le iei în primire. Așa începe acceptarea. Urmează, oare, iertarea?