În psihologie mă împiedic adesea de tendinţa umană de a găsi explicaţii pentru orice comportament indiferent de contextul în care apare. Să-ţi ofer un exemplu. Eşti în metrou şi asişti la o scenă în care mama unui băieţel de 6 anişori îi cere acestuia, în mod repetat, să nu mai viermuiască şi să stea locului. Cum vei evalua scena? Vei crede că această mamă e nevrotică din moment ce-şi struneşte copilul şi îi inhibă, nu-i aşa, spontaneitatea? Una e să emiţi această speculaţie şi alta e să crezi în ea ca fiind o teorie psihologică validă.
În loc de observaţia sistematică (şi transversală) a comportamentelor aplicată cu scopul de a controla factorii ce ţin de întâmplare, ne confruntăm cu tendinţa de a atribui semnificaţii, care poate duce la teorii (explicaţii) psihologice nefalsificabile. De ce? Deoarece, tinzi să crezi că un comportament observat şi evaluat în acest loc şi moment e general valabil (prietenii gândirii critice ştiu că se cheamă eroarea generalizării pripite). Colac peste pupăză, cauzele găsite (mai precis, inventate de mintea ta, mai ales dacă e împuiată cu “psihologii” neverificate empiric controlat) pentru comportamentul X sunt reale.
E doar psihologie intuitivă.
Dar nu vreau să se înţeleagă că nu ne este de ajutor. Ne este când probabil o nimerim. Dar nu putem şti cu certitudine. Ne ajută frecvent să ne descurcăm… pentru moment sau în acele circumstanţe particulare. Mai deloc, când devine o teorie psihologică în care să crezi (de ex, „toţi bărbaţii sunt nişte misogini frustraţi sexual” sau, dintr-un plan social, „Membrii grupării Statul Islamic sunt sociopaţi”).
Practicienii psiho-arheologiei suferă, îndeosebi, de această tendinţă. Ei se fac vinovaţi de această eroare, mai ales când îşi promovează public teoriile psiho-istorice. Orice suceală minoră în viaţa unei persoane devine pentru dumnealor un simbol, apelând de obicei la principii psihanalitice. Aceştia „reuşeşc” să explice totul şi omit factorul întâmplare, care poate determina drumul în viaţă al unui om (şi altor animale, chiar şi extratereştrilor cu tentacule).
Pentru un consumator raţional de informaţie psihologică înţelegerea factorului întâmplare este critică. Psihologii cu scaun la cap admit că teoriile lor iau în considerare „porţii” din variaţia comportamentelor umane. Nu pe toată variaţia. Nu explică totul sau orice indiferent de context. Şi admit, în mod deschis, că factorul „întâmplare” poate explica un comportament X sau Y.
Oricare „expert” care oferă cu încredere explicaţii pentru diverse cazuri particulare şi pentru orice atitudine poate fi privit nu cu admiraţie, ci cu suspiciune. Dumnealui ignoră un fapt fundamental al cercetării psihologice. Teoriile psihologice (validate ştiinţific) descriu tipare de comportament pe anumite populaţii în anumite condiţii. Nu cazuri particulare. De aceea, cazul cuiva nu e dovadă pentru invalidarea unei teorii; după cum nu e o dovadă serioasă pentru teorii general-valabile (atenţie, atenţie la studiile de caz pe care le invocă psihologii, psihoterapeuţii şi diverşi vindecători, inclusiv medici).
Omniscienţa în explicarea comportamentelor umane mi se pare un semnal de alarmă. Merită să priveşti cu circumspecţie la acea persoană „omniscientă” (care are explicaţii la orice spui, manifeşti şi faci). Eventual, să o iei la sănătoasa, deoarece dacă nu e aroganţă, se prea poate să fie delir. Psihologii cu scaun la cap (echipaţi cu gândire ştiinţifică) nu se tem să admită ceea ce ei nu ştiu. (e drept, că nici dacă ştiu puţine nu e vreun semn de virtute).
“A modest little person, with much to be modest about.” Winston S. Churchill
În încheiere, o regulă a consumatorului de psihologie poate fi următoarea:
Înainte de a accepta o explicaţie complicată pentru un eveniment (sau comportament), ia în considerare întamplarea (sau şansa) care probabil a jucat un rol în producerea acelui eveniment sau comportament.