de ce psihologia transpersonală are complicații anti-umaniste

Celebrul terapeut Albert Ellis, aflat pe când era viu în avangarda terapiilor pe bază științifică, a avut câteva meciuri cu domnul Ken Wilber, un prolific scriitor american fascinat de psihologia transpersonală. (o ”școală” psihologică, confundată adesea cu cea umanistă, care încearcă să integreze aspectele spirituale și transcendentale ale experienței umane cu psihologia modernă). Domnul ultim amintit, astăzi la 67 de ani, e o figură legendară pentru simpatizanții mișcării transpersonale, pe care probabil l-ai cunoscut din lucrările dumnealui deloc surprinzător de populare printre (ne)psihologii autohtoni. Popularitatea a fost sprijinită și de o editură consacrată dezvoltării gândirii translucide, trans-celentano, ptiu, transcedentale.

În anul 1989, Albert Ellis și un coleg al său au publicat cartea cu titlul ”Why Some Therapies Don’t Work. The Dangers of Transpersonal Psychology”. La finalul cărții se află un scurt capitol în care răspunde criticismului venit din partea lui Ken Wilber vizavi de un articol al lui A. Ellis. Articolul împricinat are titlul ”Fanaticism That May Lead to a Nuclear Holocaust:The Contributions of Scientific Counseling and Psychotherapy”și a fost publicat în Journal of Counseling&Development (noiembrie 1986). Ellis argumentează aici cum credințele fanatice și ideile transpersonale pot duce la consecințe dramatice. Un pic prea dramatice pentru mine când pomenește de un ”holocaust nuclear”. Deși nu văd nimic exagerat dacă ne întâlnim cu gândirea absolutistă și dogmatică, atât de frecventă la partizanii mișcării transpersonale (și cultelor sau organizațiilor fanatice de tot felul).

Scopul autorilor cărții este acela de a demonstra prin contrast cu terapia rațional-emotivă (cu rădăcini în cercetarea empirică) că psihologia transpersonală și psihoterapia (PTP), deși își propun să fie umaniste și terapeutice, eșuează lamentabil în atingerea acestui scop. Albert Ellis a scris acum douăzeci de ani despre cum PTP poate face mai mult rău decât bine comparativ cu terapiile derivate din psihologia empirica. Cu toate astea, observațiile sale sunt și astăzi la fel de valabile, mai ales, pe plaiuri mioritice unde practicile transpersonale prosperă un pic și cu ajutorul, din ce am priceput eu, unor animale de putere drept călăuze spirituale. Iată de ce, și rămâne între noi, mi-am făcut rost și eu de unul, un șarpe cu clopoței tibetani. Cică au rămas fără pisici!

Urmează, în continuare, o serie de asemenea observații selectate din treizeci la număr. Îi dau cuvântul lui Albert Ellis ca să ne lămurească în privința implicațiilor anti-umaniste ale PTP:

  • Blochează unele din principalele scopuri și idealuri umaniste prin interesul obsesional pentru căile divine, magice sau supra-umane.
  • Adesea încearcă inconsistent și ipocrit să determine oamenii să traiască fără ego prin alegerea de a fi și să renunțe la dorințe prin dorința de a fi!
  • Tinde să încurajeze devoțiunea față de reîncarnare prin multe căi ritualizate și ascetice care sabotează fericirea umană în această viață de care suntem siguri o trăim.
  • Folosește ipocrit teorii științifice (cum ar fi principiul indeterminării al lui Heisenberg) și instrumente (ca dispozitivul de biofeedback) ca să aducă substanță pretențiilor transcendentale și supraumane.
  • Prin accentuarea experiențelor intuitive și personale, ca și prin apelul la adevăruri sacre și lideri sfinți, transpersonalismul descurajează oamenii din obținerea unei înțelegeri vizavi de comportamentele lor și din depunerea unor eforturi de utilizare a acestei înțelegeri în schimbarea personală.
  • Încurajează adesea și întărește mecanismele nevrotice prin ajutorarea oamenilor înspre ignorarea și refuzul acceptării realității dure, simultan, cu adoptarea unor perspective idealiste, utopice.
  • Ignoră majoritatea rezultatelor și practicilor din terapia comportamentală și duce la extrem pe unele din ele (cum ar fi dieta și exercițiul).
  • În mod frecvent limitează și blochează relațiile interpersonale prin restricționarea lor la membrii cultului și/sau presându-i la relaționare automată cu ei înșiși și ”Puterea Supremă” sau cu Universul.
  • Sfidează adesea exprimarea sentimentelor și, de aceea, încurajează oamenii să fie mai furioși, mai plângăcioși și mult mai deprimați decât ar fi altfel.
  • Refuză energic să confrunte sau să accepte duritatea realității și de aceea sabotează eforturile de o schimba.
  • Accentuează frecvent și excesiv conformitatea socială și/sau împinge oamenii să se dedice unor sarcini ”spirituale” prin care neglijează sau sabotează interesul social și cooperarea.

Să însemne că PTP ar trebui interzisă? Nu cred, deși merită distilată de implicațiile de mai sus, după cum Ellis declara în finalul cărții ”Sperăm, totuși, că cercetătorii și umaniștii vor continua viguros să investigheze ”fenomenele” spirituale și psihice și vor demonstra cu rigurozitate când ea este dubioasă, falsă și invalidă și când poate duce la iluzii dăunătoare.”. Pe durata ultimilor decade de la apariția cărții, oamenii de știință au investigat, într-adevăr, cu rigurozitatea caracteristică.

În consecință, psihologia transpersonală (și psihoterapia) continuă să rămână în afara (în plopul cu pere?!) universităților, clinicilor și cabinetelor neserioase. Fiindcă în cele serioase de pe la noi, prosperă! (mai puțin clienții lor). Nu întâmplător, fiind o făcătură conspirativă, cea mai mare organizație psihologică din lume, și anume APA, a refuzat, în urmă cu mai bine de 15 ani (un refuz valabil și mâine!), înființarea unei divizii de psihologie transpersonală. Nota bene.