Oamenii, care cred într-o putere superioară, divină ori supranaturală, sunt în iluzie. E totuna cu a crede în Moș Crăciun, renul Rudolf și asistenții piticoți ai dânsului.
După cunoașterea științifică actuală, evoluția Universului și a vieții pe această planetă nu necesită intervenția unui agent divin sau a unei puteri divine. De aceea, cred că nu exista o fiinta superioara, adică omnipotentă, omniprezentă și atoateiubitoare, care să aibe în grijă Universul și viețuitoarele dinlăuntrul său. Dacă presupunem că există o asemenea Ființă Supremă, trebuie să rezolvăm problema Răului din lume.
Suferința din lume e evidentă. Dacă punem suferința pe seama existentei unui Rău (Satan sau forțe malefice), dată fiind existența unei ființe omniprezente și omniputernice (numită D-zeu, Allah, Creatorul sau Fiinta Suprema), ne întrebăm (sau iti intrebi preotul) cum de D-zeu permite asta. Preotul, antrenat in retorici teologice, iti va replica că e un test al credinței in baza unui liber arbitru. Omul poate alege de bunăvoie binele sau răul intr-un ”experiment” divin de-a lungul vieții sale. Totuși, Dzeu, având puteri asupra timpului și spațiului, cunoaște de dinainte unde va duce decizia omului. Și, deși vede în viitor, iși lasă muritorul să greșească și să sufere. Apoi, ca să vezi ”a twisted mind”, îi măsoară fiecare greșeală la judecata de după moarte. De ce nu-l avertizează? Pariez pe conturile amicului meu, șeic in Dubai, că vei primi răspunsuri hazlii.
Problema Răului permite două soluții logice, ambele ocolite de teologi prin apelul la diverse gimnastici intelectuale. Fie Ființa Supremă nu e supremă (sau omnipotentă), din moment ce permite existenta Răului, fie Ființa Supremă este psihopată (contine răul) din vreme ce permite suferința a milioane de oameni in baza unui măreț și misterios plan al purificării de păcate sau lecțiilor spirituale, elaborat in complicitate cu Michiduță. Pentru oricare creștin mai habotnic e o soluție imposibilă, deloc comestibilă. In religia creștină, D-zeu e Tatăl cu capital ”t” pentru toți muritorii de pe pământ. Ei, credincioși sau necredincioși, sunt copiii lui. Dacă e Tatăl, cum poate permite ca milioane de copii să moară de foame? Are planurile lui misterioase pentru sufletele lor, ni se răspunde. Oare ce planuri misterioase o fi avut cu tinerii din clubul Colectiv? Dar cu aceia din atentatele de la Paris sau atacurile teroriste din Danermarca, Tunisia, Niger, Egipt sau Yemen ? Să fi luat o pauză de un an întreg?
Oamenii caută vinovați printre alți oameni. Ei caută sprijin, căldură și afecțiune tot printre oameni. Înspre Tatăl se uită cu nedumerire. Tu ce faci? Stai cu mâinile in sân? De ce i-ai luat? Aceia care cred în El vor căuta un răspuns. Unii vor fi mulțumiti cu răspunsul găsit, altii nu. Cei din urmă îsi vor duce viața cu nedumerire și indoiala in credinta lor.
Așa ceva se intampla mai mereu in mintile (sufletele) celor care isi pun intrebari. Nu intamplator li se cere, de către pioasele fețe ecleziastice, să creadă și să nu cerceteze. Totuși, dacă vreunul insistă în cercetările lui, atunci s-o facă cu inima, intrucat capul ar fi inselător, li se zice cu învoire duhovnicească. Ce fel de semnale iti oferă inima (mai exact, creierul enteric)? Din registrul ”Miroase a ceva potențial rău”, dată fiind legătură ei cu hrana și contaminarea. Altfel, in conditii obisnuite și familiare, in zona de confort, inima tace. Evident, că dânsa se înșeală adesea când percepe lumea prin filtrul ”better safe than sorry”.
In fața unor dovezi care amplifică inconsistențele specifice religiilor monoteiste, pe oricare căutător il cuprinde spaima dacă nu măcar, inevitabil, îi crește anxietatea, din moment ce pătrunde intelectual in afara zonei de confort cognitiv. Nu e lucru usor să realizeze că nimeni nu protejează pe nimeni de acolo din Ceruri sau lumi astrale (oriunde ar fi ele). Panica e aproape copleșitoare. E tulburător să aflăm că singurul sprijin ar veni numai de la oameni. Unii oameni, in timp ce altii sunt indiferenti si vităvercea, când nu sunt răi (cu o latura a personalității mai întunecată). Iar aici fiecăruia îi revine responsabilitatea de a discerne între aceștia. Cu cine se înfrățește și cu cine nu. Cine îți e prieten, cine îți e dușman? Si de aici multe alte dileme morale derivate. Ce mai e bine, ce mai e rău?
E un stres psihologic. Realizezi că universul se intampla avand la baza ”intamplarea”, ne-fiind ghidat (de nimeni) niciunde. Realizezi că e neutru in raport cu visurile, fricile și dorintele tale. Nu e condus sau stăpânit de nimeni. Se intampla in acord cu o serie de legi naturale (care incap, din câte am înțeles, pe o coală de hartie A4). Iar tu, in raport cu el, ești o minusculă și neinsemnată creatură. La fel toti ceilalți semeni, alte animale, plante și intreaga planetă- un microscopic grăunte in imensitatea galaxiei, la rândul ei, un punct luminos pierdut intr-o puzderie de alte puncticele luminoase.
Te trezești din iluzie in fața fabuloasei imensităti cosmice care vine peste tine. Cum te descurci cu ea? Inainte de trezire era simplu. Imensitatea cosmică era locuită de Ființa Supremă din care homo sapiens isi deriva sacralitatea. De altfel, o sacralitate fals atribuită și nici pe departe unică.
Acum e probabil pustie. Nu pentru că omul ar fi luat locul zeului. Nu pot crede în acel dicton spiritualist „Omul il are pe D-zeu înlăuntrul său”, după cum nici in ideologia umanist-progresistă care așează individul homo sapiens in centrul lumii (un fel de religie care balonează egoul și amplifică narcisismul). Iti reamintesc, omul nu are nimic special, fiind o infimă creatură lipsită de importanță, care coabitează cu miriade de alte creaturi, egale în importanță, pe un grăunte de pământ care se rotește in jurul unui minuscul Soare dintr-o micuță galaxie într-un univers infiorător de imens. Brrr! Nu simți un fior rece? Cum te descurci cu spaima? Norocul nostru că viața ni l-a oferit pe Carl Sagan, care ne consolează astfel:
”For small creatures such as we the vastness is bearable only through love”.
Când contempli asemenea idei, s-ar putea să realizezi ceea ce ne amintește, de peste secole, băiatul acela din China antică, Lao Tzu:
“Being deeply loved by someone gives you strength, while loving someone deeply gives you courage.”.
Chiar acum, in aceste clipe, ești iubit(ă) de cineva, in carne și oase. Cred că această persoană merită mai multă atenție și grijă decât acea prezență divină invizibilă și autistă. Poate iubești, chiar in acest moment, o altă ființă. Când ești sincer iubit(ă) și iubești din toată inima, nu devine zeul (oricare) de prisos?