autoritatea și disciplina

Regulile țin de disciplină. Ori disciplinarea de la vârste mici sprijină dezvoltarea funcțiilor executive din cortexul prefontal. Copilul trebuie pedepsit ori de câte ori încalcă reguli. Învață, astfel, să respecte reguli și, implicit, să dezvolte un model de relație cu autoritatea.

Învață să urmeze reguli și să răspundă pentru încălcarea lor. Așa poate crește și tulpina responsabilității, când învață să răspundă pentru ceea ce are în grijă. Învață să se îngrijească de unele nevoi personale în relație cu unele reguli. Spre exemplu, învață să împace nevoia de joacă pe Xbox cu cele două ore pe care le are dispoziție.

Regulile își au sursa primară într-o persoană cu autoritate, care se îngrijește ca ceilalți să urmeze regulile, convențiile sau legile. Instruit să respecte reguli, kinderul învață să respecte autoritatea. Ori asta nu funcționează fără consecințe. Cum poți ști că ai greșit? Trebuie feedback, să simți că ai greșit. Suporți o consecință negativă. Să te doară, dar nu prea tare, ci ușor spre moderat, dacă nu vrei să semeni ploaie și să culegi furtună.

Dar, nu mă refer la autoritatea irațională ori, mai rău, tiranică. O autoritate de acest tip e una care schimbă reguli în timpul jocului, se răzgândește adesea, după cum îi convine, sancționează și premiază arbitrar și discreționar. Nu e deschisă la dialog, nu se consultă, nu negociază și nu ascultă de argumente, ci doar de puterea coercitivă sau forța brută.

Acest tip de autoritate invită la sfidare și răzvrătire sau la obediența bazată pe teamă, nu pe respect. Cultivă relații sociale bazate pe ierarhii rigide într-o atmosferă cu amestec de loialitate, dușmănie și teamă. Nu vrei să fii un astfel de părinte, dar nici să fii unul care permite plodului să fie așa cum poftește, fără rețineri, fără respect vizavi de reguli și fără răspundere pentru acțiunile sale. Scuzele și justificările sunt semnele lipsei de responsabilitate la care contribuie din plin chiar părintele criticist care cere socoteală în loc să aplice sancțiunea.

Te comporți cu autoritate în mod rațional, cumpătat și stăpânit ori irațional și despotic? Se învață asta prin cursurile de parentaj? Ar trebui, fiindcă relația cu autoritatea, întruchipată de adulți semnificativi, va avea ecou asupra copiilor. Din aceste relații deprinde treptat un model de interacțiune cu persoanele investite cu autoritate. Poate deprinde un model sănătos, orientat pe cooperare, exprimare directă și onestă și compromis amiabil, ori unul conflictual, cu atitudini ostile, defensive și pasive ori de sfidare și răzvrătire, cu duplicitate și răzbunare.

Copiii au nevoie de structură, iar părintele are datoria morală de a-i creea structură înainte de și alternativ cu școala. Înseamnă ca părintele să stabilească reguli și să pună limite. Uneori le negociază, alteori nu. Mai înseamnă să-i demonstreze plodului ce consecințe trebuie să suporte dacă le încalcă. Și va avea grijă, chiar dacă va fi puțin dureros, ca puiul de om să suporte consecința sau pedeapsa. Asta se cheamă responsabilitate. Pasul următor e să anticipeze ce urmează dacă încalcă, la început, simple reguli, apoi un acord verbal/scris și mai târziu, chiar, legea. ”Nu poți scăpa de responsabilitatea zilei de mâine, ocolind-o astăzi”, ne învață Abraham Lincoln.

Cu ce atitudine face părintele toate astea? Cel mai important aspect, după mintea mea, e tonul calm și stăpânit indiferent de ”calamitate”. Nu-i lipsește fermitatea ori blândețea ori consecvența atunci când devine necesară. Manifestări ca zbieretele, tragedizarea, insultele, bătăile sunt, evident, abuzuri. Șantajul și intimidarea sunt, de asemenea, abuzuri. Nu-i departe nici critica ostilă care se înfrățește tare bine cu celelalte manifestări ale unui părinte iubitor.

Pedeapsa e bună. Nu întărește anxietatea, după cum generalizează unii psihologi experți, care nu înțeleg principiile condiționării operante. Poate întări, totuși, anxietatea atunci când plodul e pedepsit aiurea, în mod nedrept, pentru vreo regulă scornită pe loc. Ori e pedepsit din nevoia părintelui de a-și ventila frustrarea și furia.

Pedeapsa nu mai e bună, adică încetează să susțină comportamentul dorit, ba chiar să inducă altul, atunci când e agresivă. Pedepsele agresive fac mai probabile conduitele agresive. Pedepsele bune sunt acelea prin care retragi privilegii, nu mai premiezi, dacă anterior ai promis un premiu, sau doar ignori în situații prea puțin grave (”pedeapsa negativă”, în idiom comportamental, e atunci când iei ceva din situație ca să reduci probabilitatea unui comportament nedorit).

Părintele nu poate fi și nici nu trebuie să fie cel mai bun prieten al copilului și, mai târziu, al adolescentului. Copiii au prietenii lor, iar părintele pe ai lui, conform generației. Treaba părintelui nu e să-i fie fiului ori fiicei prieten. Treaba lui sau datoria morală e să se exprime, în relație cu fiul sau fiica lui, în acord cu trei imperative categorice: autoritate, îndrumare și ocrotire.