ce merge la copiii cu unele probleme psihologice

Acum zece zile, într-o școală din Pitești, un grup de copii de clasa a șaptea a refuzat să intre la ore din cauza unui coleg cu comportament agresiv. (aici e știrea). Psihologii i-au pus diagnosticul de tulburare hiperactivă cu deficit de atenție (ADHD). Serios? Iar mie mi-a crescut în dos o coadă de maimuță capucin?!

Când un copil își amenință colegii din grup, în așa măsură încât toți șoriceii înfricoșați refuză să intre la ore, și reacționează ca un leu turbat pe timpul orelor în mod repetat încălcând reguli, atunci ADHD iese din calculul clinic. Cel puțin după mintea mea îngustă și aflată la distanță, dacă chiar așa s-a comportat, atunci manifestările lui intră mai degrabă la categoria probleme de comportament disruptiv, care se poate servi în două arome, Tulburarea de opoziționism-sfidător (acronim în lb. engl. ODD) și Tulburarea de conduită (CD). Nota lor comună e dată de comportamente inadecvate sau cu impact negativ în mediul copilului sau adolescentului. Spre exemplu, se angajează în certuri, furturi, mințit, amenințări și ceilalți au de suferit (de ex, refuză să intre la ore). Aceste comportamente împiedică abilitatea copilului ori adolescentului de a învăța sau de a interacționa cu succes în societate și/sau cu egalii lui. Sunt comportamente care provoacă mari îngrijorări părinților, dată fiind tulburarea vieții de familie și problemele disciplinare la școală, care, uneori, sunt rezolvate cu poliția.

Ce merge la ei? Efecte bune oferă un terapeut echipat cu abordarea comportamentală în training-ul părinților pentru managementul copilului. De fapt, nu copilul face terapie (băiatul de mai sus a urmat ședințe de terapie), ci părinții învață să-și disciplineze vietatea în baza principiilor de învățare operantă. Mai sunt și alte câteva tratamente, pe care nu le precizez, însă toate sunt de orientare comportamentală și cognitivă. (și nu, nu e despre mine, fiindcă nu lucrez cu copii și adolescenți)

Ce mi-ar plăcea să reții? Dacă ești părinte și ai un asemenea copil sau adolescent, vei căuta un specialist în așa ceva. Altfel, poți reține că terapiile pentru copii care se vând cu nume exotice nu sunt eficiente sau, cel mult, efectele lor sunt necunoscute. Desigur, ele ar putea funcționa. Probabil… Totuși, dacă aș avea un plod cu probleme psihologice, n-aș paria pe metode care n-au dovezi științifice (nu anecdotice) la fel cum nu l-aș trata cu pilule homeopate în caz de rujeolă. N-aș vrea să fie cobaiul cuiva, cu licență în psihologie, care face ”experimente” cu metode bau-bau bazate pe revelațiile vreunui guru cu PhD.

Să vedem ce ne spun cercetările. Tratamentele bazate pe dovezi pentru copii și adolescenți cu comportament disruptiv sunt recenzate într-un articol publicat în jurnalul-reper de specialitate (lecturat, desigur, de psihologii care lucrează cu copii; copii, nu copii!) Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology ( 37, 215-237). Ele sunt de orientare preponderent comportamentală (componenta cognitivă e implicită).

Revenind la băiatul de mai sus, să presupunem că diagnosticul e corect. Ce tratamente oferă rezultate pe cazuri de ADHD? Jocuri experiențiale cu plastilina, cu păpușile și cu creioanele colorate sau joaca cu nisipul (sandplay therapy)? Sunt interesante, dar probabil inutile. Nu inutile definitiv, să ne înțelegem, ci sunt probabil inutile (nu există dovezi științifice pentru ele) în relație cu simptomatologia ADHD.

În același remarcabil jurnal (cu numere colecționate de studenții masteranzi), într-un număr din 2014, descoperim un articol care trece în revistă practicile bazate pe evidențe pentru copii și adolescenți cu ADHD. Ce ne spun autorii în rezumat?

”Consistent cu recenzia anterioară, conchidem că trainingul comportamental pentru părinți, managementul comportamental al clasei și intervențiile comportamentale cu egali sunt tratamente stabilite cu încredere.”

Pentru detalii, dacă ești de specialitate, poți consulta articolul (deocamdată cu acces liber), că omul cât e tânăr învață. Sau era invers?


Eyberg, S. M., Nelson, M. M., & Boggs, S. R. (2008). Evidence-based psychosocial treatments for child and adolescent with disruptive behavior. Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology, 37, 215-237.

 Evans, S. W., Owens, J. S., & Bunford, N. (2014). Evidence-based psychosocial treatments for children and adolescents with attention-deficit/hyperactivity disorder. Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology43(4), 527-551.