”De ce psihiatria poate face mai mult rău decât bine”

Nimeni nu se îndoiește că insul care se plimbă cu bijuteriile la vedere trebuie dus la spital și pus pe medicamente. Individul care iese în public cu organele genitale neînvelite se cheamă că e anormal. Anormal în relație cu ce? Sigur, cu o normă vizavi de ce numim ”normal” în comportamente. Să stăm cu ele acoperite e un comportament ”normal”. Până… în intimitate. A, ține de public. Și dacă te muți într-un trib din Papua Noua Guinee? La noi acasă, presupunem că insul are un defect serios la ”cutia cu maimuțe”.

Psihologia clinică și psihiatria operează cu modele de (a)normalitate. Adică acei oameni cu tulburări psihologice sau care manifestă probleme comportamentale sunt adesea văzuți ca devianți sau anormali în raport cu o normă a sănătății mentale. Dar cum putem stabili o așa-zisă ”normă” a sănătății mentale? Putem avea o dezabatere serioasă aici de care nu ne apucăm acuma că ne doare capul.

Psihiatria și psihologia patologizează manifestări și conduite umane pe criterii relative (și poate chiar arbitrare). Atribuie etichete patologice după ce caută semne (foarte rar) și simptome (cel mai adesea), potrivit unui ”inventar” deja stabilit (DSM sau, pentru cine nu e din zonă, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), dânșii pot pune diagnostic unui om care, în viziunea lor, prezintă simptomele A, B și C.

Care este și unde putem găsi baza științifică pentru acest ”inventar” cu etichete, simptome și criterii de diagnostic? Pot răspunde cu două titluri de carte de care am fost informat de o zână a gândirii critice aplicate psihologiei. Recunosc că am citit doar una dintre ele. ”Cracked. Why Psychiatry is doing more harm than good” (2013) e un titlu de carte ce-l are autor pe un ins școlit la Oxford și echipat cu un PhD în antropologie socială și medicală. Are o certificare în psihoterapie și a lucrat la NHS. James Davies îl cheamă ca să știi de unde-l iei după ce te vei enerva maxim cu cartea lui.

Dumnealui demonstrează negru pe alb cum psihiatria e un domeniul medical… neștiințific. Da, seamănă mai mult cu voodoo. Iar senzaționalul DSM, biblia psihiatrilor și psihologilor clinicieni, este exact o biblie. Modul lui de elaborare aduce cu cel al bibliei. Sinodul s-a întrunit și a dezbătut ce să fie (și să nu fie) criterii de diagnostic, simptome, sindroame și așa mai departe. O muncă enormă, desigur, dar cu o legătură aproximativă (de leuștean) cu știința. Pe acest model, și teologia e o știință.

Manualul lor are la bază studii clinice (pe cazuri) observate și tratate ”experimental” de acei medici. Nu teste științifice. Surprinzător? Adaugă tratamentele mereu în stadii experimentale ce pot schimba personalitatea pacientului. Multe au la bază studii clinice controversate. Multe sunt făcute sub influența, ba chiar la comanda, corporațiilor de medicamente. Și multe dintre ele sunt conduse de cercetători îndatorați, fiind, în prealabil, îmbogățiți de către aceste corporații. Ori, ca să-și vândă pilulele, de ce anume au ele nevoie? Bravo, de diagnostice medicale… enorm de multe. Și cine pune aceste diagnostice? Medicul psihiatru. Cine îi ține isonul? Psihologul clinician. Preocuparea lor principală și, adesea, singura e să pună diagnostice și, pe baza lor, să prescrie medicamente pe perioade lungi de timp. Iar toată trebușoara, numită consultație psihiatrică, durează maxim 15 minute.

Poți afla din carte că studii independente (de companii interesate) arată că unele tratamente funcționează uneori, altele nu. Apar ameliorări și rareori vindecări. Avem o extinsă zonă de incertitudine pe care aproape nimeni n-o recunoaște. Mai adaugă teoria (lor) cu dezechilibrele chimice din creier. Chiar și psihologii orientați științific defilează cu ea de parcă ar ști ce vorbesc.

În realitate, nimeni nu știe exact ce sunt aceste ”dezechilibre”, cum corelează ele cu unele tulburări (și nu cu altele) și cum pot fi ele reglate prin substanțe chimice la nivel de sinapse neuronale. Speculații enorme și dovezi rahitice. Și pe această teorie cu suport empiric fragil stau terapiile cu medicamente la concurență cu remediile naturiste și tertipurile vrăjitorești. Să vezi în carte studii cu placebo chiar pe anti-depresive. Vei afla că anti-depresivele sunt echivalente placebo în tratarea depresiei. Pe cuvânt, dacă nu iei pauze de la lectură, poți face stop cardiac. De aceea recomand lectura numai curioșilor bine antrenați fizic și cu mintea clară după un somn bun de fiecare noapte. Ca să înțelegi avertismentul, poftim un paragraf de la pagina 205 de-ți poate da palpitații:

The categories of mental disorder (rather than painful experiences themselves) are psychiatric constructions and not scientifically discovered biological entities. As these categories have greatly proliferated in number in the DSM and ICD, psychiatry has reclassified more and more of our natural human behaviours and feelings as psychiatric disorders requiring treatment.

Nu arunca în mine cu ouă și roșii (sau treaba ta, nu-mi strică niște provizii). Eu îți dau de veste. Te poți convinge (sau nu) mai departe de una singură. Mai demult, de când mă tot familiarizez cu gânditul științific, am intuit că e ceva putred cu explicațiile psihopatologizante.

În abordarea clinică, indiferent de școala psihologică, există premisa că pacientul are înlăuntrul său un defect (de ex: scheme dezadaptive, neurochimie dezechilibrată, sine sabotor, supraeu tiranic). Acest defect lăuntric devine ținta unei terapii. Se presupune că defectul trebuie înlăturat, alterat sau ameliorat în așa fel încât persoana să nu mai fie deviantă sau tulburată. Observi reificarea/obiectualizarea? Sunt concepte confundate cu obiectele. E un ceva defect în interiorul omului. Însă nimeni nu poate observa ceva-ul defect la fel cum putem observa o carie. Dentistul vede caria și tu exprimi ce simți (simptomul). De obicei nu te simți extaziat, ci te doare. Mai puțin când doctorița e sexi.

Poți observa și ”naming is not explaining”, dar și raționamentul circular cu care vine la pachet diagnosticul? Poftim exemplu: De ce insistă cu credințele ei false în pofida evidenței? Deoarece, ea suferă de tulburare delirantă. Cum știi că ea suferă de această tulburare? Păi, se agață de credințele ei false, deși dovezile arată contrariul. Îți reamintesc că raționamentul circular (tautologia) face imposibilă falsificarea unei teorii (nu oferă posibilități de infirmare, fiind mereu adevărată). De aceea, teoria rămâne neștiințifică.

Deoarece prefer rigoarea și adevărul, am îmbrățișat, mai demult, un alt (foto)model. Și mi-a crescut emoția de entuziasm (ce credeai?). Iată un model științific în psihoterapie, mi-am zis. În behaviorism, căutarea după cauze interne (defectele) este de evitat. Deși, există echiparea genetică care predispune indivizii să răspundă în feluri particulare la unele situații, behaviorismul se concentrează pe acele contexte în care apar comportamentele problematice.

Iar normalitatea vs. anormalitatea depinde de norme, valori și practici culturale. Cultura oferă contextul unde acele comportamente ”normale/anormale” devin acceptabile sau valorizate în moduri diferite. Să-ți reamintesc că prin anii 1970 homosexualitatea era considerată drept tulburare mentală de către Asociația Americană de Psihiatrie. Iar în ultima ediție a DSM, episodul îndrăgostirii a fost propus ca sindrom de către Sinodul psihiatrilor. Îți imaginezi cum iau decizii acești patriarhi ai psihiatriei? Pare destul de arbitrar pentru ceea ce se vrea știință medicală.

În perspectiva behavioristă, comportamentele anormale sunt, ca și cele normale, modelate de aceiași determinanți (stimuli și consecințe din contextul în care se manifestă). Explicația unor conduite nu mai vine din cauzele interne/mecanismele psihice (ficțiuni explicative), ci din contextul de viață particular. Astfel că ceea ce se cheamă ”psihopatologie”, potrivit cu modelul medical, devine ”problemă de viață”, adică un răspuns la medii stresante/disfuncționale.

Iată o conceptualizare, apropiată de filosofia umanistă (curios lucru, nu-i așa?), ce mă ajută enorm în lucrul cu alți oameni. La înțelegerea și mai ales în intervenția asupra modului de a fi al unui om nu mă ajută etichetele de niciun fel (că are anxietate, depresie, obsesii și altele). Ca să putem interveni avem nevoie de stabilirea relațiilor dintre acei determinanți (context) ce modelează conduita pe care urmează s-o schimbe. Iară simultan cu renunțarea la etichete patologice dispare și efectul iatrogen. Clientul nu mai percepe că poartă o etichetă gravă, deoarece medicul/psihologul l-a împovărat cu ea. Dimpotrivă, se simte mai stăpân pe viața sa, pe ceea ce stă în puterea lui (în mod realist) să schimbe.

Literatura de specialitate arată că foarte mulți oameni pe la debutul perioadei adulte trăiesc cel puțin un episod major de tulburare mentală. Dar și mai mulți dintre noi (dacă nu toți) trăiesc cel puțin un episod major de suferință psihologică de-a lungul vieții. Ba mai mult, noi toți avem demonii noștri. Să ne îndopăm cu medicamente?!

Așadar, nu mai pare nimic deviant sau defect cu persoanele care dezvăluie că au unele probleme emoționale și comportamentale. Sunt firești. Însă, psihiatria sare rapid cu diagnosticul și te scoate ”anormal”, ”defect” sau ”deviant” și psihologia clinică îi ține isonul.

Pot paria o sumă frumușică pe următoarea predicție. Un ins, mai introspectiv, mai atent la viața sa lăuntrică, merge la un consult psihiatric și va pleca de acolo… bolnav, cu buletinul unui examen clinic ce indică o tulburare. Poate într-o altă viață chiar o testez. A! Nici nu-i nevoie. Există studii deja realizate.