Process Communication Model (PCM) a fost (și încă mai este) la modă prin companii și grupuri de așa-zisă optimizare personală și eficiență în comunicare. Acest PCM este o altă mega-iluzie vândută încă de prin anii 70 de un psiholog american pe nume, Taibi Kahler. În prezent a ajuns promovată și vândută de o sumedenie de guru – traineri (unii chiar doctori în psihologie) pe comunicare, coaching și dezvoltare personală.
Taibi Kahler și asociații (sau colegii?) susțin că PCM ar avea o bază științifică și se laudă pretutindeni cu faptul că NASA a implementat modelul ca să-și facă echipe eficiente. Evident că nu le lipsesc dovezile empirice. Însă cine a evaluat și derulat testarea? Tot aceia interesați să iasă bine ca să nu iasă rău.
Am auzit de acest PCM acum 15 ani, când abia intrase pe piața neaoșă de training soft skills și psihologie de butic pe vremea când mă trezeam dintr-un serial de iluzii. Am avut și colegi și amici care să făleau cu el de parcă îl apucaseră pe D-zeu de-un picior (dacă are așa ceva). El vine pe aceiași linie de tren ca programarea neurolingvistică și analiza tranzacțională. Nu contează pe ce fel de dovezi se sprijină, ci dacă face bani.
Popularitatea lor nu reprezintă o dovadă științifică.
Promotorii PCM-ului pretind că e un model de personalitate și intervenție pe comunicare în funcție de tiparele de personalitate născocite (da, da!) din observațiile personale ale lui Taibi Kahler. Observațiile dumnealui nu s-au oprit aici, ci au fost completate de imaginarea unor explicații motivaționale pentru fiecare tipar în parte.
Ce legătură are cu știința motivațională? Niciuna, fiind explicații ”inovative”. În traducere onestă înseamnă că au zero dovezi științifice. Dar cine are nevoie de ele când în fiecare zi se naște un deștept.
Faptul că modelul lui Kahler a fost preluat și aplicat pe echipe manageriale, în coaching și psihoterapie face dovada unui excelent marketing, dar nu dovada științei. Este un model pe bază de ”snake oil” (vezi wikipedia). Iar unica legătură pe care o găsesc cu știința personalității e una de leuștean.
O analiză critică (și academică) a acestui model poți citi pe academia.edu. Aparține profesorului Piet van der Ploeg de la Universitatea Groningen. Fiind profesor și cercetător la școala de educație a unei bune universități olandeze, dintre acelea la care se înghesuie tinerii noștri de astăzi, presupun că știe ce face. Pe scurt, ne demonstrează că este o pseudoștiință. În alte cuvinte, este doar VRĂJEALĂ frumos împachetată și bine vândută.