Acest mic text e adresat tinerilor terapeuți, care se îndoiesc de competențele lor. Conform unui studiu recent, se pare că terapeuții care manifestă îndoială sau sunt mai nesiguri de abilitățile lor profesionale au clienți care fac progrese în tratament. Dar cu o condiție. Să manifeste compasiune față de sine. Iar asta prin comparație cu terapeuții încrezători în abilitățile lor.
E un studiu pe cazul particular al terapeuților din clinicile ambulatorii din Norvegia, care vine în completarea rezultatelor obținute de Dunning și Kruger (competența iluzorie). Fiind una din topul celor mai fericite națiuni (locul 4), nu mă miră manifestările de compasiune, după cum nici îndoielile lor. Pentru că această țară nordică nu e a noastră (poate ai uitat), sunt sceptic vizavi de extinderea rezultatelor la concetățenii (psiho)terapeuți de profesie. Totuși îmi place să cred că sunt valabile.
Odată adăugate doze regulate de compasiune, șansele ca clienții tăi să progreseze în terapie cresc amețitor. Deoarece compasiunea față de alții (străini, nu din familie) începe cu tine. Dacă tu pentru tine ești un străin (de pe stradă), față de care manifești extrem de rar acceptare și afecțiune, atunci ce putem crede în relație cu un altul, străin realmente? Nu e cazul s-o înțelegi ca pe o raționalizare comodă la propriile greșeli. Nu ignori propriile greșeli. Să manifeși compasiune nu înseamnă să închizi ochii și să-ți mângâi cu blândețe tigva (sau creasta). Nici să-ți tragi un șpiț sub coadă (sau vestigiul ei). După cum ne învață psihologia performanței, indiferent de ocupație, cauți greșelile și imediat (cât de imediat depinde de specificul ocupației) le corectezi. Însă, poți face corecția, suspendând critica de sine neconstructivă (care nu e gândirea critică), lamentarea și neputința sau monologurile moralizatoare. Și nu doar din când în când (nici măcar în gând). Adesea. Compasiunea se împletește minunat cu (auto)educația când renunți la vocile auto-critice, persiflatoare și de auto-sabotare a efortului. Renunți, dragul meu, să mai crezi în ele, dar nu că dispar dacă spui o rugăciune sau îți sondezi inconștientul ca să elimini cauzele lor. (buddhist trick! wink!)
E adevărat că asta se învață asemeni mersului pe bicicletă, doar dacă nu cumva provii din părinți călugări tibetani. Nu face parte din specificul culturii noastre, mai înclinate spre competiție acerbă simultană, aproape paradoxal, cu indulgența vizavi de disciplină, organizare și tenacitate (v. monografia profesorului Daniel David). Te asigur că oamenii care te consultă pot învăța, mai degrabă, de la cei asemeni lor. (ce principiu de psihologie socială avem aici?). Nu de la călugării, gurușii, sfinții și extratereștrii (cu ghimilele!) care sunt perfecți și nu au nevoi fiziologice, fantezii sexuale sau sadice, dorințe contradictorii și dileme morale, obsesii sau dependențe. După mințișoara mea (limitată, te asigur), singurul atu al unui terapeut (cu pregătire veritabilă), comparativ cu omul care se ocupă de chestii mai serioase pe această planetă, e că știe ”know-how” (mai savant, cunoștințe procedurale) despre autoreglare emoțională și bunăstare psihologică. Ah, era să uit, de preferat, validat științific. Un ”know-how”, pe care îl aplică, înainte de orice altceva, pe propria lui piele, el fiind totodată exemplul personal și soricelul alb experimental.
Așadar, dacă te îndoiești vizavi de tine, probabil clienții tăi o duc bine (fac progrese în terapie). Când ai îndoieli vizavi de abilitățile profesionale, ești conștient(ă) că ai muuulte de învățat și ești dispusă să înveți în baza unei duble motivații. Vrei să excelezi (nevoia de competență) și vrei să-ți reduci îndoiala (nevoia de autoreglare). Poți manifesta aceste nevoi pe un fond nervos sau pe un fond de compasiune. Poți fi asemeni unui dresor care își chinuie animalul sau asemeni unui dresor care își iubește animalul și negociază cu el. Aici poți alege și exersa, deoarece depinde doar de tine. Să ai spor!