O persoană cu care lucrez de ceva vreme m-a întrebat: Ce este înțelegerea? Am rămas încurcat câteva momente. Nu știam ce să-i răspund. Da, chiar așa, îmi ziceam, ce e înțelegerea?
Ca să înțelegi, intr-un mesaj anterior i-am scris că psihologia nu se memorează, ci se înțelege. Asta în contextul în care Mirela (un nume inventat) învață pentru admitere la psihologie la UBB. Din păcate, studenții se străduiesc să memoreze psihologie inainte de examene. Apoi, o uită, după cum e firesc. Nici profesorii nu-i ajută. Aceștia examinează adesea performanța mnezică, fiindcă se așteată de la studenți să știe lucruri. Albert Einstein comenta despre asta: “Orice fraier poate ști. Cheia este să înțelegem.” Nici nu punea mare preț pe inteligența proprie când afirma că ceea contează la el e că stă mai mult timp (decât alții) cu întrebările.
Ca să înțelegi psihologie, o altă manieră de studiu e adecvată. Ceva rarisim prin facultățile noastre. Nu mai merge cu ”învățatul” înainte de examene. Ci sistematic, pe durata unui semestru, prin teste repetate de cunoștințe, lucrări practice, dezbateri, problematizări și eseuri teoretice și empirice (papers) corectate și, eventual, retrimise studentului cu feedback pentru îmbunătățire. Aici imi reamintesc cuvintele memorabile ale lui Benjamin Franklin ”Spune-mi și voi uita. Predă-mi și îmi voi aminti. Implică-mă și voi învăța”.
Printr-un stil pasiv de învățare (stilul burete), înțelegerea nu se produce. Presupune o atitudine activă în relație cu informația, care ar trebui să fie bine structurată și conectată la viața reală. Deoarece, psihologia are de-a face cu viața de zi cu zi a oamenilor reali. Nu cu clasificări sterpe, fraze alambicate, termeni pretențioși în mod inutil și, ce-i mai rău, cu informații expuse fragmentat.
Profesorii buni știu cum să stimuleze o atitudine activă în studenții lor (sigur, în aceia care iși doresc). Mai inainte de orice, nu-i amendează pentru greșeli. Încurajează întrebările și acceptarea amenințătorului ”nu știu”. Pentru că, dacă nu-l acceptă, ei nu învață pe mai departe. Ei învață (prin condiționare, salutări lui Skinner!) să evite greșeala și, astfel, învățarea. Și ajung in situația ridicolă, în care trăiesc cu impresia științei pe baza notelor. Nu-i adevărat. Rezultatele sunt fotografiile unor stări de moment. Procesul și efortul deliberat contează enorm și reprezintă măsura reală a performanței academice (și de orice fel). Voi repeta ideea asta (de set mental pentru creștere) până când mă ramolesc și uit definitiv de ea. Constituie ideea-forță din cea mai grozavă, poate, teorie psihologică în știința învățării.
Înțelegerea înseamnă să vezi (cu ochii minții, da?) legături dintre informații solitare cu principii generale. Înseamnă să generalizezi un înțeles, adică să construiești relații între cazuri particulare și principii de funcționare; să poți testa un ințeles urmărind un scop; să probezi principiul pe cazuri particulare, dar și invers. Să probezi un caz particular în funcție de un principiu. Spre deosebire, să știi o definiție la un concept nu înseamnă înțelegerea conceptului. E cea mai frecventă confuzie între a ști si a înțelege, două acțiuni complet diferite.
De aceea înțelegerea cere timp, concentrare și tenacitate. Presupune disciplină intelectuală. Iar psihologia e o disciplină. Și ca orice disciplină implică structură și reguli prin care sunt asimilate treptat și în pași de furnică (nu dintr-o dată!) cunoștințele. Din ambele capete ale relației educaționale. Nu vine ușor nici pentru student, nici pentru profesor. Într-adevăr, asta se cheamă educație serioasă.