apelul la credință

Să fim recunoscători, zic… vizavi de măsurile autorităților noastre. Mai adineaori am citit cu ochii mari cât cepele zicerea liderului suprem din Iran. Parcă mi-l și imaginez. Cu o privire adâncă, fără să clipească, Ayattolahul afirmă cu acea persuasivă autoritate sfântă:

I don’t want to say it’s unimportant but let’s not exaggerate … the coronavirus won’t affect the country for long and will leave.

BBC News

Cine să-l contrazică? Poate numărul de decese? Cel mai mare după China. Și lipsa de mijloace? Altfel, fiind un cetățean iranian, nu-ți rămâne decât să crezi cu tărie că virusul e-n trecere, într-un mic sejur: terorizează cetățeni, produce infecții și provoacă decese. Apoi, de bunăvoie, pleacă. Dispare pur și simplu, după cum te încredințează marele Ayatollah.

Când nu dispui de alternative, nu-ți rămâne decât credința. Poate fi salvatoare, ca iluzie, măcar până te ajută tot oamenii, chiar și străini fără credință. Nu că i-ar păsa, să zic așa, vreunui virus cu sau fără coroniță.