Te scoate din sărite reproșul dumnealui/dumneaei? Atenție că este un semnal.
Semnalează o emoție prinsă între nevoia de a fi ascultat și dificultatea de a spune direct: „M-a durut”, „Am avut nevoie de tine și nu ai fost acolo”, „M-am simțit neimportant.”
Reproșul apare atunci când simțim că o regulă tacită (așteptare imperativă și ne-exprimată) a relației a fost încălcată. Nu e doar despre ce s-a întâmplat, ci despre ce a însemnat acel lucru pentru noi.
În loc să exprimăm clar o nevoie sau o durere emoțională, alegem calea ocolită: blamăm, înțepăm, mustrăm. Poate se prinde că e cazul să corecteze.
Doar că, ce să vezi! reproșul nu poate repara, corecta sau învăța. Cu atât mai puțin când e exprimat pe un ton acuzator sau diprețuitor.
Sau, dacă chiar poate repara, înseamnă că reproșul a fost spus pe un ton îngăduitor. Deoarece, după cum se zice ”tonul face muzica”. Sigur, ai observat chiar din propria experiență.
Altfel, pe tonul nepotrivit, creează distanță, defensivă sau conflict. Și, paradoxal, exact acolo unde cineva are nevoie de apropiere și deschidere, obține în schimb pe dos.
Ori cum se petrece în cultura autohtonă? Cum am fost noi socializați? Daaa, cu reproșuri, acuze, critici, ceartă!
Ce e greu de priceput? De ce nu înțelegi? De câte ori să-ți zic?! Vorbesc cu pereții?
Motiv pentru care avem o piele emoțională sensibilă. Avem un radar foarte fin reglat. La cea mai mică urmă de acuză, dispreț sau critică, resimțim intens. So, pay attention!
Uite ce te învăț ca un guru ce mă cred uneori:
Când simțim că ne alunecă spre gură reproșul (merge chiar și după ce l-am scăpat) ne punem aceste două întrebări:
Ce sper de fapt să obțin? & Ce nevoie nespusă simt că am ascuns în spatele acestui reproș?
Dacă intuiești ce ai nevoie, exprimă asta pe tonalități calme și pașnice. Ai șanse mai mari să obții ceea ce ai nevoie.
Uneori, ceea ce sună ca o acuzație e, de fapt, o cerere de a fi văzut, auzit și înțeles. Iar în relații, felul în care răspundem acestor cereri poate face diferența dintre apropiere și ruptură.