”Toată lumea are o traumă”. Asta e ca teoria cu păcatul originar. În tradiția creștină, oamenii se nasc, bineînțeles, păcătoși. Mai modern, la unele școli de psihologie, oamenii se nasc traumatizați. Chiar nașterea e o traumă care rămâne undeva stocată ca amintire. Deși sistemul nervos trece prin transformări uluitoare în primii ani de viață.
Religie nu e doar creștinismul. Și psihoterapia cu psihologia pe care se bazează poate fi o religie. Terapeuții pot creea idoli și ritualuri. Pot deține convingeri și teorii personale care nu au nimic de-a face cu funcționarea psihologică și comportamentele umane. Pericolul e că acești terapeuți auto-amăgiți îi pot convinge și pe clienții sau studenții lor dacă sunt și profesori.
În articolul, ce documentează un interviu, apar 27 de cuvinte legate de traumă. În viziunea profesoarei și psihologei intervievate, termenul ”traumă” pare să fi căpătat sensuri extinse acoperind multe și variate experiențe. Orice dificultate, tensiune, dilemă existențială poate fi o traumă atunci când porți ochelarii potriviți. După cum e și vorba ”cine are un ciocan vede numai cuie”. Deformație profesională. Oricum, traumatizarea nu e o problemă. Ea ne ajută, chipurile, să supraviețuim. O fi încercat, probabil, o analogie cu starea febrilă. Febra e semnul că organismul luptă cu infecția. La fel cu trauma? Nu prea văd potrivirile, dar, na, sunt mai miop.
Conform dicționarului de psihologie clinică (sursa: Asociația Americană de Psihologie), conceptul de traumă face referire la o experiență tulburătoare cu trăiri de neputință, frică, confuzie și disociere, care sunt suficient de intense și cu impact negativ de termen lung asupra atitudinilor, comportamentului și funcționării psihologice. Evenimente traumatice sunt dezastrele naturale. Se petrec peste tot în lume și sunt aproape impredictibile. Mai sunt și cele provocate de comportamentul uman, cum ar fi violul, răpirea, tortura. Ele destabilizează perspectiva omului că lumea e un loc just, sigur și predictibil.
Cuvintele cu italic subliniază ideea că nu orice experiență negativă poate fi categorizată ca traumă. Deci devine absurd să credem în generalizarea sfrijită, pardon, pripită că toți oamenii sunt traumatizați.
Să amintesc și de problema cu furia. Apare în articol că furia se bazează pe durere și neputință. La fel de bine se putea baza pe combinații astrale. Înțeleg că e o teorie personală – vine pe cale intuitivă. Pare cu sens, dar nu se potrivește cu funcționarea psihologică așa cum a fost explicată de știință. Ce-i face pe oameni furioși? Furia e un răspuns emoțional (variabil, de la iritare la furie intensă) la o amenințare sau provocare reală ori imaginată. Evenimentele de acest fel, în lumea noastră civilizată, sunt adesea interpersonale, cum ar fi provocarea ori atacul la ego, dar și stresori precum frustrarea, durerea fizică sau disconfortul de la căldură, aglomerație, zgomote sau mirosuri puternice. Mai e asociată și cu niveluri mai ridicate de testosteron, deși depinde de context și învățarea socială. Conform cu literatura empirică, furia crește atunci când vedem în comportamentul altei persoane (1) intenția de a răni, (2) arbitrariul și (3) cruzimea. Simți și tu furia in crescendo când vezi un filmuleț cu niște nemernici care se scălâmbăie de râs torturând o pisică?
Însă furia nu trebuie confundată cu agresivitatea. Furia e o emoție, se petrece în interior, în timp ce agresivitatea e un comportament exteriorizat. Și, după cum o definesc psihologii sociali, duce la rănirea unei alte persoane (sau animal) care nu vrea să fie rănită (cu excepția masochistului). Evident, furia nu rănește pe nimeni. Mai puțin atunci când luăm o decizie sau acționăm duși de valul furiei. Implică o stare de excitație fiziologică înaltă care e percepută ca neplăcută. Așa ne arată teoria sortării emoțiilor în patru categorii după criterii de excitație și (ne)plăcere (sau modelul circumplex al afectului publicat în Journal of Personality and Social Psychology, 1980).
Explicația științifică la întrebarea ”de ce oamenii cu ușurință judecă și aruncă vina pe alții?” stă în justificarea sinelui – cei mai mulți oameni tind să se scoată basma curată în orice situație în care au greșit (sau necesitatea rezolvării disonanței cognitive). După cum e și titlul unei cărți-reper în psihologia socială ”Mistakes were made but not by me”. Iar în contextul unui eveniment tragic, avem credința într-o lume dreaptă – justificarea prin care blamăm victima ca să ne punem la adăpost într-o lume imprevizibilă.
În schimb, din acel articol aflăm o explicație dubioasă: ni se trage de la ”lipsa de sănătate psihică” și ”lipsa de educație”. Carevasăzică, oamenii needucați și nesănătoși psihic se grăbesc să arunce cu blamul în alții. Dar nu și oamenii educați și/sau sănătoși fac asta?! Bineînțeles. Oricum, nu are rost să mai comentez. Mai bine să închei cu un citat ce-mi place din înțelepciunea profesorului Daniel Khaneman.
”Convingerea noastră ce ne alină că lumea are sens stă pe o fundație sigură: abilitatea noastră aproape nelimitată de a ne ignora propria ignoranță.”