suntem sclavii emoțiilor?

Sau stăpânii? Ce ne mai place să credem că putem să le controlăm! Adică, simți ”enervare”, dar îți zici în sinea ta că ești ”calmă” cu scopul, evident, de a te calma. Funcționează? Dacă respiri adânc (folosind diafragma) o dată, de două, poate chiar de trei ori, ai șanse bune să te calmezi (dacă nu ești zombi). Nu știu cât contribuie gânditul verbal ”sunt calmă” și cât respirația diafragmatică. Aș paria pe respirație.

Dar am încredere, pe baza dovezilor științifice, că oamenii care numesc (etichetează) ceea ce simt pot gestiona emoțiile. Orice psihoterapeut mai acătării știe că reglarea emoțională începe odată cu conștientizarea senzațiilor și conceptualizarea lor. Deci dacă tot repeți că ești calmă, deși simți iritare, nu cred că ajută.

În viziunea clasică (și intuitivă) emoțiile sunt un fel de ”obiecte” ce pot fi descoperite și identificate înlăuntrul nostru sau într-o cameră levitând libere de la o persoană la alta. Poate părea straniu, însă emoțiile sunt categorii (etichete), nu obiecte, ca emoticoanele, sau, mai academic, procese afective (cum se învață la facultate). Etichetele pot fi lipite de către creier pe borcanul unui ansamblu de senzații corporale în relație cu stimulări externe și interne.

Adu-ți în minte cuvântul BUCURIE. Observă, te rog, dacă se modifică ceva prin corp. Considerând eticheta ”bucurie”, apar anumite modificări corporale? Un ușor surâs? Din buze sau din colțurile ochilor (micuțul orbicularis oculi)? Un ușor freamăt în coșul pieptului? Sau, poate, vibrații la nivelul abdomenului? Oare bucuria ta e trăită la fel ca bucuria prietenului tău?

Ce vreau să pun în evidență e variația. Oamenii experimentează o aceiași emoție în feluri variate, iar asta fiindcă procesul construcției depinde de multe variabile relative la acel context. Seamănă cu prepararea unui cozonac (făinoasa mea preferată). Același cozonac variază în gust în funcție de cine prepară și bucătăria dumneaei. Chiar și atunci când mămăițele (mele) folosesc exact aceleași ingrediente, combinate după o aceiași rețetă, cozonacii sunt diferiți la gust. Aroma, la fel și emoția, are o calitate emergentă din combinația acestor factori (plus cantitatea de pasiune a bucătarului).

Cuvântul-cheie e variația, nu unicitatea, după cum susține viziunea clasică. Ca să fim exacți, nu mai putem crede că omul experimentează o emoție de parcă emoția vine peste dânsul, iar el o trăiește (sau nu, adică o suprimă făcând altceva. Omul creează emoția. Creierul o construiește pe baza mai multor factori amintiți în postul precedent. Dau cuvântul profesoarei Lisa Feldman Barret ca să ne lămurească:

”Un eveniment fizic, cum ar fi schimbarea în pulsul inimii, presiunea sângelui sau respirație devine o experiență emoțională doar atunci când noi, în baza conceptelor emoționale preluate din cultura noastră, îmbibăm senzațiile cu funcții suplimentare date de convenția socială. Din ochii larg deschiși ai unui prieten, noi putem percepe teamă sau uimire, dar depinde de conceptele pe care le folosim. Nu trebuie să confundăm realitatea fizică, precum modificări în pulsul inimii sau ochii larg deschiși, cu realitatea socială a conceptelor emoționale” (pagina 39 din cartea dumneaei, ediția în lb. engl)

Emoțiile nu sunt universal valabile. Diferă cultural. Devine evident că un rol important îl are limbajul sau, mai precis, conceptualizarea unei situații (indiferent că e din trecut, prezent sau viitor) în baza unui specific cultural. Vrei să credem că putem construi noi emoții, de preferat unele pozitive, care să ne susțină acțiunile valoroase? Mă întreabă vocea și răspund. Da, ne ajută aparatul conceptual (sau ”mintea”) cu puțină meta-cogniție și conștientizare. Aici sunt frumusețea și subtilitatea.