de ce nu compasiune în loc de săpuneală

În cultura noastră săpuneala ori săpuneala e o cutumă de relaționare. Ori, ori… Nu avem, nu cunoaștem sau nu suntem apți de alte variante de comportament. Ne place teribil, probabil dintr-un sadism dubios, să credem că putem controla un alt om. Ne poate plăcea să-l devalorizăm, să-l călcăm pe coadă, pe cap, pe unde apucăm. Unora dintre noi, mai întunecați, le crește, astfel, compensator valoarea personală. Sau nu, fiind doar despre plăcerea sadică a încălecării altuia.

Pare că încă ne mai bântuie fantoma feudalismului, cu stăpâni și sclavi. În anul 1800, 194 de țări (cam toate) se lăudau cu legalizarea sclaviei (conform Gapminder). În 2017, doar trei țări se mai laudă cu așa ceva (multe altele au forme soft de sclavie – neosclavagism, dar e altă discuție). Legalizare n-o mai fi (minus cele trei), dar cred că ne bântuie psihologic. Da, să ne călărim liberul arbitru și să tragem de altă persoană ca să facă după cum ar trebui. Din te miri ce sărim la săpuneală vizavi de ceea ce face un altul. Pentru că, greșeala e nepermisă. Dispreț, intoleranță sau perfecționism? Nu că există norme sau standarde clare și realiste. Doar unele difuze, aflate prin capetele noastre. Să fie greșeala încurajată? Fumezi ierburi? Da, oamenii învață și, ne-fiind prăjitoare de pâine, greșesc. Ce lucru simplu și, totuși, surprinzător (pentru mine) că nu putem accepta.

De parcă un altul ”trebuie” să se comporte după grila noastră de interpretare a lumii. Altfel, nu poate fi decât ”un defect” (stricatule!). Dânsul are un mecanism stricat și trebuie reparat, ia să-l îndrept eu pe calea bună. Credem că oamenii sunt mecanisme de ceas? Niște automatoane? Cu butoane. Viața se învârte în jurul lui ”eu”. Pentru că e despre ”eu”, nu despre ”altul”. Contează ca ”eu” să fiu centrul, centrul vieții, centrul ființei, esența și chintesența.

Toate se învârt în jurul ”eului” într-un egoism feroce în timp ce toleranța, empatia și compasiunea ne sunt atitudini aproape necunoscute. Nu doar în relațiile cu ceilalți, ci și în relația cu sinele intim (eu și cu mine). Avem doar o fațadă de cumsecădenie arătată la început că așa e politicos, de fapt, ipocrit. După care, dacă relația continuă, ne dezvăluim splendoarea beștelitoare.

La criticism răspundem cu criticism sau negarea/justificarea criticismului. Urmează acele comportamente duplicitare, cu aparențe binevoitoare și dedesubturi fierbătoare. Așa am ajuns la un nivel de sensibilitate dureroasă. La cele mai mărunte comentarii critice sărim de parcă suntem arși. Da, e clar, are ceva cu mine! Ne inflamăm cu ușurință. Suferim de Euri balonate, fudule și, implicit, ușor inflamabile. În psihologia personalității, se mai cheamă narcisism.

Așa că o critică constructivă e tot critică negativă. Mai nimeni nu le mai deosebește. Câți mai știu să se exprime critic, dar constructiv? Și câți sunt capabili să primească o critică fără să iasă la atac sau să intre în defensivă? Cu ce ușurință ne mai simțim lezați în amorul propriu! Luăm aproape orice personal, răstălmăcim cuvintele drept atac la persoană. Mi se pare o identificare păguboasă. Împiedicăm dialogul prin care putem rezolva problemele și conflictele. Poftim? Îți sare sângele-n cap și tuni și fulgeri. Dialog? Vrei să mă păcălești? Da, ce sunt mai prost? Relațiile noastre suferă de prea multă ostilitate.

Și mult prea puțină IUBIRE…