ritm şi vibraţie

Ca să înţelegi şmecheria cu fal-si-fi-ca-bi-li-ta-tea şi cum reuşeşte să separe grâul de neghină, îţi propun să lecturezi cu atenţie următorul exemplu, zic eu, ilustrativ. (Pentru cei care nu ştiu, falsificabilitatea e o regulă, propusă de Karl Popper (cel mai celebru filozof al ştiinţei în secolul XX) de selecţie între metode ştiinţifice şi non-ştiinţifice (sau pseudoştiinţifice)

Mă aflu într-un birou la universitatea unde predau. Am două ore la dispoziţie în care primesc studenţi şi discut cu ei despre lucrările lor. (Visez şi eu. Nu avem birouri. Primim studenţi în sălile libere). Colegul meu, cu care împart biroul, îmi explică teoria lui despre ciocănituri. El susţine că oamenii au ritmuri diferite la ciocăneala în uşă şi că poate prezice, în funcţie de ritmuri, dacă la uşă se află o femeie sau un bărbat. Auzim câteva ciocănituri şi înainte de a deschide uşa, el prezice că avem la uşă o studentă. Deschid uşa şi, ca să vezi, e o studentă. Nu sunt prea impresionat, pentru că există şanse egale ca la uşă să fie o femeie sau un bărbat.

Aşa că, în ciuda teoriei sale, predicţiile sale au şanse mari să fie reale din pură întâmplare. Ambiţionat de raţiunile mele, colegul consideră că se poate descurca mai bine. La următoarea vizită, după ciocănituri, el prezice că la uşă se află o domnişoară sub 24 de ani. Deschid uşa… Da, a nimerit-o. Totuşi, nu sunt convins de teoria dânsului, deoarece multe studente au sub 24 de ani. E o mare probabilitate să ghicească corect (adică, întâmplător).

Nu se lăsă convins de scepticismul meu, aşa că, la următoarea vizită va face o nouă predicţie, de această dată, şi mai specifică. Nu trece mult timp, ascultăm ciocăniturile, iar el prezice că se află la uşă o domnişoară înaltă de 170 cm, la vreo 58 kg şi sub 23 de ani, ce are în mâna stângă o carte şi o poşetă. Deschid uşa şi, spre stupefacţia mea, predicţia dumnealui se dovedeşte corectă (luând măsurile prezise spre uimirea domnişoarei, dar cu acordul dânsei). Există telepatie? Să fie vreo regie la mijloc-un aranjament între dânsul şi studenţi ca să pic eu de fraier? Stupefacţia mea era întemeiată. Colegul meu demonstrează ceva puteri de medium, deoarece predicţia sa ultimă, spre deosebire de primele, a fost specifică şi precisă. Mai mult, specificitatea ei variază odată cu falsificabilitatea. Concret, dacă era o domnişoară la 30 de ani, la vreo 60 kg şi purta două cărţi, atunci predicţia dumnealui ar fi fost incorectă. La fel de bine se putea dovedi incorectă, dacă domnişoara avea 70 kg, fără cărţi şi poşetă, purtând în spate un rucsac. După cum observi, sunt multe variante prin care predicţia ar fi putut fi infirmată, iar asta este echivalent cu o teorie falsificabilă.

Teoriile bune oferă, de obicei, predicţii specifice care le expun falsificării. Teoriile proaste (teoriile pseudo-ştiinţifice sau non-ştiinţifice) nu se pun în pericol în acest fel. Ele rămân la un nivel de generalitate care aproape sigur se dovedeşte adevărat (de exemplu, să fi prezis ca următoarea persoană de la uşă are sub 100 de ani) sau sunt formulate în aşa fel încât să fie protejate de falsificare – un fel de bau-bau pentru teorii dintre cele mai trăsnite. Popper considera acest criteriu, falsificarea, drept filtru de selecţie între teoriile ştiinţifice şi non-ştiinţifice.