Oamenii fug de suferinţa psihologică. Ei nu ştiu că fugind o amplifică, iar ea devine o piedică tot mai mare în calea lor. Să ne imaginăm că numai gândul de a ţine un discurs public te copleşeşte. Dacă te preocupă crescătoria de gastropode, probabil nu vei considera că suferi. Până la urmă, nu e o mare scofală dacă o dai în bâlbe şi te albeşti ca varul ţinând un discurs în faţa unei audienţe numai ochi (şi urechi?) de melci-cotobelci la tine în crescătorie. Dar dacă serviciul tău presupune să ţii speech-uri (nu la audienţe cu melci)? Devine o suferinţă care îţi blochează viaţa.
Ca să eviţi emoţia unei frici copleşitoare, de crezi că leşini, ce vei face? Da, vei evita situaţia. Îţi creezi aşteptarea că leşini, aşa că eviţi, iar frica devine mai mare, deoarece din moment ce eviţi situaţia, e limpede că îţi e frică, iar ca să eviţi leşinul, nu vei mai oferi speech-ul. Ulterior, vei crede că nu te pricepi la speech-uri în public. Oricare terapeut mai acătări ştie despre această buclă de consolidare a unui răspuns (automat).
Frica e o stare de excitaţie fiziologică. La această stare mintea ta adaugă aşteptarea că vei leşina sau că te vei face de râs. Cu cât eşti mai captivă în această aşteptare cu atât nu te mai descurci cu pregătirea speech-ului. Îţi întreţii o stare de tensiune. Dar tensiunea e creată datorită unei evaluări nefericite a unei situaţii din viitor, care, la rândul ei, există datorită tensiunii din corp. E un cerc vicios. Ce vei face? Vei păşi afară din el. Nu te vei lupta nici cu tensiunea, nici cu evaluarea. Îţi vine aproape visceral să faci asta. Dar se dovedeşte o strategie proastă. Vei accepta şi observa (mindful) cum se întâmplă cognitiv şi fiziologic. Acesta a fost primul pas. Următorii paşi devin eficienţi dacă vei acţiona atât asupra tensiunii din corp, cât şi asupra evaluării. Reduci tensiunea fiziologică şi modifici evaluarea. Cum? Un terapeut bun (nu doar la suflet) te va învăţa cum.
Principiul comportamental e unul “ameţitor” de simplu. Evitarea amplifică suferinţa, în timp ce înfruntarea (cu precauţie) o poate ameliora . Corpul e înalt adaptabil, iar creierul e “plastic-dependent” de experienţă. Vei înfrunta situaţia, în speţă, vorbitul în public. De ce? Deoarece, nu vei muri. Ba mai mult, vrei să-ţi păstrezi serviciul. Nici măcar nu vei leşina şi nici măcar nu vei face bube dulci. Dar, da, mintea îţi poate creea aceste impresii catastrofale. Iar tu vei crede în ele. Odată ce treci “pe viu” prin situaţie de câteva ori, cu niţel antrenament mai înainte, vei descoperi realitatea. Vei înceta să crezi în acele impresii. Vei crede că te descurci. Deoarece crezi că totuşi te descurci cu discursul public, frica va descreşte. Devine tot mai controlabilă, iar tu tot mai abilă cu discursul. Case closed. (Nici tu nu înţelegi de ce e necesar ca studentii in psihoterapie/consiliere să facă sute de ore de formare profesională?)
“The significant problems we have cannot be solved at the same level of thinking with which we created them.” (Albert Einstein)
Avem aici vreo analiză psihologică după cauze absconse (în inconştientul de n feluri)? Nu. Poţi reţine pentru posteritate (dar nu uita să mă citezi), că intervenţiile psihologice, cu cât sunt mai simple, cu atât devin mai eficiente (on scientific grounds). Pe invers, cu cât sunt mai complicate, cu atât îţi pot zăpăci mai abitir minţile. De ce? Deoarece mintea umană nu e construită pentru rezolvarea suferinţei psihologice (un non-sens), apelând la “reparaţii” ca să scapi de probleme. Este “croită” evoluţionist pentru rezolvarea (strategia fix-it) problemelor de adaptare din viaţa de zi cu zi. Această abilitate care ne-a sporit şansele de supravieţuire (la nivel de specie) devine o inabilitate în abordarea suferinţei psihologice. Deşi tot ca probleme le conceptualizăm, te avertizez că problemele psihologice nu sunt problemele de adaptare la provocările cotidiene mai mici ori mai mari. Strategia fix-it pe tărâmul psihologic aduce mai multe pagube decât beneficii.
Deşi înţelegem mintea (creierul) prin apelul la analogia cu computerul, asta nu o face un computer (o maşinărie automată). Ne-fiind un computer, nu avem nimic de reparat. Ne-fiind nici sufleţel (decât în termeni metaforici), nu prea merge nici cu rugăciunea sau poezia. Şi atunci cum? Mai poţi citi o dată, dar cu atenţie.