problema cu autenticitatea sinelui (să descoperi cine ești cu adevărat)

Aud de oameni care se chinuie să afle cine sunt ei cu adevărat. Vor să-și descopere Sinele autentic. Parcă și aud îndemnul ”Fii tu însuți”. Unii dintre dumnealor, care și-au descoperit sinele autentic, oferă cursuri și ateliere pentru ceilalți doritori de călătorii interioare. Primii prosperă pe seama celorlalți creduli și care iși irosesc resursele în căutarea unei abstracțiuni inutile.

Timp de un an am lucrat cu cineva, să-i zicem Ana, ca să-și revină din abstracțiuni (să iasă din capul/mintea ei). Astăzi, Ana prosperă. Și-a asumat angajamente pe termen lung. Odată ce se descurcă cu unele stări emoționale mai dificile, are încredere că poate ajunge acolo unde și-a propus cu ochii mari deschiși. Nu închiși, prinsă într-o reverie despre cum i se va revela sinele autentic și odată cu dânsul drumul în viață. Extrasă din fanteziile ei, privind în viitor și bucurându-se de ceea ce prezentul îi oferă, Ana se întreabă câteodată, parcă surprinsă de ea însăși ”Unde am fost atâția ani?”. E evident unde a fost sau n-a fost.

Dacă știi pe cineva aflat în această situație, în care trăiește cu ochii închiși căutându-și sinele autentic și misiunea ei, eventual, plătind ateliere și cursuri sau ședințe pe la guru și terapeuți exotici, în timp ce în existența sa concretă stă pe loc, te rog, fă-i un bine. Trezește-o! Trage-i o palmă sau toarnă-i pe față (și spate) apă rece ca de gheață.

Un cetățean chinez, aflat azi într-un stadiu subatomic, pe nume Confucius, avea o viziune diferită de cea populară în zilele noastre. Concepția populară prin mediile spiritualității mistice e că noi ne aflăm într-o călătorie de descoperire a sinelui autentic. Dar, dumnealui se întreba, acum mai bine de o mie de ani, așa ”Cine e acest sine autentic pe care crezi că l-ai descoperit?”. Stai puțin. În urmă cu peste un mileniu! Mă amuză când mă gândesc că preocuparea căutării sinelui există pentru unii chiar și astăzi, când alții caută Pokemonii. Ei nu există aievea. (precizare pentru copii).

Revenind la întrebare, e doar o ”fotografie” a ta în acest moment și loc. Dacă rămâi fidel acestui sine autentic, te vei constrânge. Nu-ți permite experiența creșterii ca să poți recunoaște că te afli moment cu moment în schimbare. În cuvintele lui memorabile sună așa: ”Numai cel mai înțelept și cel mai prost nu se schimbă niciodată”.

Astăzi, psihologia socială susține puternica influență a contextului asupra conduitei unei persoane. La fel neuroștiința care aduce dovezi empirice pentru teoria sinelui iluzoriu. O bună carte pe acest subiect aparține lui David Eagleman, neuro-cercetător, cu titlul ”Incognito. Viețile secrete ale creierului” (2011, publicată la ei). Mai am și alte titluri, dar nu le pomenesc, fiind mai indigeste.

Cred că înflorim atunci când recunoaștem propria complexitate și învățăm să lucrăm asupra ei. Spre exemplu, crești când înțelegi că nu ești doar o fire temătoare, deoarece gândești despre tine ca ești o fricoasă. Descoperi cum te poți manifesta curajos în diferite alte ocazii. Crești atunci când timiditatea nu ține numai de introversiunea personalității tale. O greutate are chiar situația în care te afli la un moment dat. Știu oameni care fac vânzări cu un succes amețitor (pentru cei din breaslă) chiar dacă sunt personalități introvertite, adică tind să manifeste timiditate.

Multe etichete atașate tiparelor de comportamente, cu care suntem identificați, pot fi dezlipite. Putem creea spațiu psihologic între ele și conceptul de sine. Iar acest spațiu (gol) poate fi umplut cu ceea ce intenționăm să cultivăm. Dar, atenție, nu prin visare, introspecție și analiză. Ele reprezintă un labirint de unde riști să nu mai ieși. Țesătura minții te poate prinde la fel cum plasa pescarului prinde peștele. Strategia dovedită empiric este acțiunea. Faci lucruri concrete cu încredere. ”Acționează ca și cum acțiunea ta face o diferență. Chiar face.” ne îndeamnă din eter William James (inamicul lui Freud).

Dacă ți-ai propus să devii o persoană curajoasă, nu stai să te întrebi de ce nu ești o curajoasă? Stai să te rogi la sfântul duh sau sinele superior? Sau să te psihanalizezi? Nu stai să-ți explici și să-ți analizezi reacțiile până faci bube dulci la gură. Soluția, în linii mari, e una extrem de simplă. Te porți curajos. Sau, metaforic, întrupezi curajul zi de zi. Și nu înseamnă că teama a dispărut. Aici e dificultatea față de care ai, poate, nevoie de un brânci. Să o iei cu tine când acționezi curajos ca atunci când îți exprimi o nevoie.

Noi nu suntem doar cine credem că suntem (self-concept). Putem fi mai mult decât ceea ce credem cu condiția să practicăm ceea ce ne dorim să devenim. La început te vei preface, fiind ceea ce trebuie făcut. De unde rezerva, ba chiar disprețul, față de imitație (sau când te prefaci)? Cum vei învăța dacă nu imiți, cel puțin la început? Profesorul Anders Ericsson (acela cu regula celor 10 000 de ore) crede că prezenta unui mentor e vitală. Te ajută să înveți, dacă te ții de capul lui, iar la început îl vei imita. Știi și tu asta, că doar ai vizionat Star Wars (apropos, ”Războaiele Stelei” pe românește, nu ”Războiul Stelelor” după cum s-a încetățenit p-aici). Luke îl avea pe Yoda, maestrul Jedi. Țestoasele Ninja îl aveau ca sensei pe șoarecele acela, așa, Splinter. Kung Fu Panda îl avea pe… ?. Trebuie să fi fost cineva. Poate știe piticul tău. Oricum, cât mă privește mi-am asigurat vocația pe următorii douăzeci de ani. Dar să revin.

Problema cu autenticitatea sinelui e una falsă. Nu există un sine autentic undeva în creierul sau inima ta care ar trebui descoperit dacă vrei să-ți împlinești menirea. Nici menirea nu-ți e pusă-n frunte, tu urmând, desigur, s-o descoperi. La ea vei lucra zi de zi. Unii oameni se răzgândesc, iar asta e-n regulă. Cred în această idee: sinele nu e o entitate fixă, ci un proces ce poate fi orientat de direcții valoroase. Așadar, întrebarea e una simplă și totodată complexă: Încotro? Sau, mai elaborat, pentru ce anume din viața ta merită să lupți, să iei poziție sau să te străduiești?