pitulita-n prezent

26 August 2013 | By Seramis Sas | Filed in: Spiritualitate, Valori, Responsabilitate.

 

Nope. Nu am murit. Sunt ceva sanse (daca as fuma, sansele ar creste:)) pentru un asa final imprevizibil la varsta mea. Iar unii cititori se vor intreba ce e cu mine, ce e cu nelinistea metafizica a mortii. E tanar. De unde aceasta cochetarie, dupa unii frivola, data fiind tineretea infloritoare, cu moartea? Dar cei care ma cunosc, stiu ca, de fapt, cochetez cu intelepciunea, or intelepciune fara contemplarea mortii nu e posibila. Daca tu cauti intelepciunea, atunci cauti sa privesti moartea drept in fata, acolo unde si este, de altfel. Moartea e umbra mea, a ta, desi nu vrei s-o vezi. Cand te vei desfata cu Moartea, as crede ca esti un soi de iluminat(a). Probabil, ultima opreliste din calea iluminarii e moartea. Doar mori si mort fiind, oare cum te poti ilumina?! (Hihi!)  

Propria-mi cochetarie cu moartea a inceput tanar fiind si diagnosticat (medici mediocri) cu leucemie corelata cu o speranta de viata de doua luni. Spre norocul meu, diagnosticul a fost infirmat in doua saptamani, aruncand asupra mea o dezamagire crunta, date fiind planurile mele adolescentine genul carpe diem. Puah! Deci nu voi da coltu’. Trebuie sa-mi refac planurile pe o durata de viata incerta, dar oricum mai lunga.  Cat de lunga? Doi ani, cinci ani, zece ani? Cine imi raspunde la intrebare? Nimeni, cel mult, unele indicii poti avea ca urmare a unor teste medicale. Altii isi intreaba zeul sau ghidul spiritual, sufletul cuiva. Fara sa fie constienti aceiasi, banuiti de agerime la minte, isi raspund sau isi ofera sperante.

Ceea ce merita sa stii, desi poate nu meditezi la asta, este ca vei muri. Curand si nimeni nu stie cand. S-ar putea intampla chiar peste 2,3 minute? Un minut? Da, exista o posibilitate, daca esti sanatoasa, cu sanse mini, foarte mici sa se intample. Tragic este ca vei muri definitiv, cu tot cu sufletul, o emanatie a creierului dumitale, desi nu in sensul unei substante care ar exista sub forma unor particule numite psioni. Vei muri. Insa, nu-ti face griji. Tu nu vei fi constient(a) de acest eveniment. Intr-o exemplificare prozaica, iti va fi la fel cum se petrece cu un televizor cand il stingi. El nu stie. Nici tu nu vei sti ca mori. Vei fi murit. A fost ultima suflare. Insa nu pentru tine. Pentru cei care povestesc despre tine ori care te-au vazut. Tu nu (mai) esti ca sa inregistrezi ceva. Nici macar pe tavan precum in experiente extracorporale-fenomene “spectaculoase” (rare) realizate de creier (miliarde de mici fiinte ce coopereaza intr-un efort organizat de supravietuire) tentativa lui de a interpreta realitatea obiectiva.  

Vei muri. S-ar putea intampla oricand. O posibilitatea reala si irevocabila. Ego-ul tau, daca functionezi in paradigma dualista, crede ori spera ca viata sa se va prelungi dincolo de moarte, in universul spiritual, unde va lua forma unui suflet imaterial si vesnic. Pentru tine care esti in viata, dar pierzi o persoana draga, poate fi o credinta reconfortanta. El sau ea este acolo undeva, eventual, te vegheaza si te viziteaza, uneori, in momente nepotrivite, la baie sau cand incerci sa adormi dupa o zi istovitoare. O interpretare anapoda a ceea ce propriul creier nu intelege in realitatea sa (din capul tau) care a devenit incongruenta cea din afara sa. Persoana draga pe care o vedeai frecvent nu mai este! Sa fi disparut? Era si nu mai este. Te-ai obisnuit sa fie, sa fie acolo in preajma ta. A disparut. Desigur, stii ce s-a petrecut. Tocmai aici, mi se pare gresit ca unii parinti isi mint copii cu diverse basme, cand moare un membru al familiei. Ei au grija ca el, prichindelul, sa nu asiste la moartea ori ingroparea celui drag, chipurile ferindu-l de traume. Il feresc de adevar, oferindu-i o minciuna. Mai tarziu, adultul, fostul prichindel, va afla despre moarte. Cu putin noroc, un preot alimentat cu iubire divina, ii va arata cerul, locatia unei gradini inchipuite de un bolnav epileptic, mentionandu-i cu blandete ca bunica ori mama locuieste cu viza definitiva in acel loc mirific (si fantasmagoric).

Miliardele de fiinte microscopice isi fac update:

“ Aici era o strada. Dar nu mai este (in prezent). Surpriza! Puteai jura ca aici este o strada. La fata locului fiind, vezi bine ca nu mai este. Sa nu-ti vina a crede! Privesti insistent, de parca ai spera sa apara strada, in directia cu pricina. Nimic. Te intorci din drum cativa pasi.  O iei in directia “strazii”. Pasesti, si “strada” refuza sa apara.”

Poti substitui strada cu persoana pierduta, care fie a murit, fie a plecat din viata ta.

Doare… Ce poti face? Ai o alegere. Poti ramane in directia “strazii” si spera ca ea sa reapara ori lamenta ca nu mai este. Iti garantezi aproape sigur o moarte lenta (psihologica). Poti pleca pe o alta strada, cautand alte drumuri care sa te duca acolo unde doresti.  Poti rataci de aiurea. Da, cel mai nimerit este sa o iei din loc. Sa nu ramai in “strada”. Fara indoiala, nu e cazul sa ma iei de cinic si morbid, doare. Doare de aproape simti cum te rupi pe interior. Si, totusi, pleci si suferi, mergand incet, fara zest, dar mergand in oricare alta directie.

Aici, avem de-a face cu grade diferite de rezilienta. Unii pleaca imediat, altii mai tarziu, cativa au nevoie de sprijin emotional. Foarte putini vor ramane in “strada”. Creierul esueaza in a-si face acest update: in realitatea exterioara este spatiu gol, ramas ca urmare a plecarii persoanei dragi (semnificative emotional), insa in universul neural acea persoana traieste si ocupa spatiul mental.

Mai pe inteles, este ca atunci cand urci la locuinta dintr-un bloc al unui prieten pe care nu l-ai mai vazut de mult timp (si nu are profil de facebook!). Bati la usa, nu raspunde, intrebi vecinul, dar nimeni nu stie unde este. Intrebi un alt vecin si afli ca s-a mutat definitiv in Laponia, indragostita fiind de Mos Craciun. (hihi!). Iar daca te zgaiesti la perete se prea poate sa intri in contact spiritual cu dansa.

Adevarul simplu este ca a murit. A disparut. Iti va lua timp, te vei angaja in alte activitati si vei accepta. El sau ea (oricat de dragi) nu mai este. Universul neural (realitatea subiectiva) se va modifica mai rapid ori mai lent in acord cu datele (“nu exista”) din realitatea exterioara.

Si orice, lucruri, celule, animale, plante, oameni, in lumea fara zane si spiridusi, MOARE sau (se) trece (fara intoarcere). S-o iei din loc sau sa dai drumul (la ce ai tinut strans), cred eu, e un lucru bun sau intelept.


Comments are closed here.