Psihoterapeutii cauta cu lumanarea fie in inconstientul personal, fie in cel familial, eventual, colectiv, cauzele psihice profunde ale unor comportamente disfunctionale. Se mai cheamă că aceștia aderă la orientarea psihodinamică (a terapiei).
În această orientare, terapeutul pare un fel de arheolog (sau speolog?) in zona psihologiei abisurilor. Nu stie, decat cel mult intamplator, psihologie sociala de secol XXI. Dar cunoaste mecanisme intrapsihice, pe modelul, cum ne povesteste Steven Pinker (celebru profesor la Harvard), aparatului hidraulic, acel aparat in care, emotiile sunt tinute sub presiune, zice-se, refulate; asta cand nu sunt sublimate si sublimate fiind, chipurile, ele sunt manifestate intr-o activitate dezirabila social.
De unde stie (el/ea, psihoterapeut) ca exista ceva numit “cauze profunde” dupa care sa faca “sapaturi”? Sunt limitat, e drept, caci cheia personalitatii sta in stele, dupa cum orice om cumsecade stie.
Traieste cu impresia ca daca scarmana acea buba dulce ori amara, va trece mancarimea. A observat, fara tagada, iar traditia si studiile de caz sunt marturiile de incredere la dumnealor. La acestea adaugam un bias colosal de confirmare bine fentate cu tautologii de care dansii n-au auzit in formarea lor, preocupati fiind cu modelarea personalitatii si relatiilor umane in functie de relatia initiala cu orificiile, cu stelele, cu visele, cu liniile din palma si, uneori, cu niste pete de cerneala, la care adaugam colac peste pupaza, chackre si vindecari bioenergetice.
Daca ai o mancarime, sa zicem, produsa de muscatura vorace a unui tantar (nu tanar!) hamesit, cel mai nimerit ar fi sa nu o scarmeni. Cu cat te scarpini in zona cu pricina, cu atat senzatia de mancarime se intensifica, desi pe moment se poate intampla sa-ti fie bine. In acelasi fel, se intampla cu psihoterapiile, desi n-ai zice. Oamenii se pot vindeca relativ repede cand nu cauta sa-si provoace mancarimi si cand lasa procesul natural de vindecare (la care contribuie capacitatea de rezilienta psihologica) sa se deruleze fara sa fie obstructionat de explicatii abracadabrante post-hoc. Nu inseamna ca o asistenta psihologica isi pierde rostul. Doar il modifica… fundamental. (in ce fel? rabdarica…)
Mi se par de prisos explicatiile psihodinamice si psihopupu (expresie romaneasca pentru mumbo-jumbo) pentru intelegerea unor evenimente datorate sansei si, uneori, si contributiei personale prin decizii pripite ori insuficient evaluate in privinta consecintelor. Ai luat-o la stanga si nu la dreapta in “drumul vietii”. Ce este de explicat aici? De ce ar fi o legatura intre o strabunica si decizia ta (in cazul fantasmagoric in care ar putea exista o legatura)? De ce un vis trebuie sa fi fost prevestitor? De ce in inconstient, trebuie sa fie dorinta (refulata) de a-ti face rau (luand-o la stanga)? Psihoterapii orientate catre producerea de insight – de orientare psihodinamica. Dar nu e cazul sa ne inchipuim ca un insight, chiar si porumbeii (hamsterii fiind experti) sunt capabili de insight, ar insemna vreun progres.
Desigur, ca date oferite de neurostiinte si combinate cu niscaiva cercetari celebre despre iluzia introspectiei ne demonstreaza ca demersul cautarii motivelor (absconse) pentru comportamentele umane este superfluu.
Acum, nu e cazul sa ne inchipuim ca o psihoterapie sau consilierea psihologica este inutila. Ceea ce vreau sa stii, in opinia mea, este ca psihoterapia si consilierea, aplicand principiul parcimoniei intr-o viziune realista si pragmatica, devine o metoda de interventie dinamica si urgenta orientata catre un adult responsabil, partener in acest demers consultativ. Nu trebuie sa intelegi ca exclud varianta asistentei psihologice pentru crestere emotionala, desi aceasta sintagma mi se pare ambigua. Ce vrei sa spui cu “crestere emotionala”? Vrei sa-l inveti teoria dinamicii emotionale a lui Schachter? Sau, cum te simti? Aaa… bine. Ce senzatii fizice ai? Ma mananca buboiu’. Aha, cauza profunda a buboiului se afla in relatia cu mama si tata? Se pare ca nu. Sa ne amintim de cercetarile vrajitoarei, babornita Judith Rich Harris, expuse pe larg in doua carti “revoltatoare”.
In paradigma stiintifica a psihologiei orientarea psihodinamica a devenit desuetă, dar nu pentru că moda e alta, ci pentru că dovezile ei sunt, în cel mai bun caz, controversate. Iata ceva ce trebuie sa intelegi, daca esti practician ori daca te pregatesti pentru respectiva profesie. In acelasi timp, s-ar putea sa te intereseze chiar si pe tine, un cititor care, la un moment dat, ar putea apela la servicii de psihoterapie si consiliere. Nu cred ca intamplator in universitatile prestigioase (in avangarda cercetarii experimentale) psihanaliza ori teoria psihodinamica reprezintă subiect de studiu in domeniul istoriei psihologiei și nimic altceva.