Ceea ce consideri azi indulgență poate cu ușurință deveni o adicție în toată regula. Îți pregătești o cafea dimineața și nu mai poți începe ziua fără. E și cazul meu. Consumul cafelei pare să-ți facă ziua mai frumoasă. Altfel, ziua pare urâcioasă, mohorâtă și fără zest. Cafeaua a preluat controlul tău, iar tu te supui ei, adică o consumi zilnic ca să obții o stare emoțională bună.
Cafeaua e doar un exemplu trivial. O poți înlocui cu internetul, televizorul, rosul de unghii, dulciurile, tutunul, iarba, clubul, alcoolul, jocurile video, gadgeturile, alergare, exercițiul fizic, sunatul copiilor (adulți), pozatul, verificatul sau postatul pe facebook și multe alte acțiuni umane. Toate sunt indulgențe.
Orice acțiune care ne procură gratificație imediată (sau pe termen scurt) e o indulgență. Prin repetiție, indulgența devine o rutină care ne subjugă viețile de zi cu zi. Înseamnă că tu, sinele conștient, ești absent din acțiune, dar mai ales din alegerea ei. Ea doar se întâmplă fără tine. Ești plecat. Iar asta se observă când vrei s-o schimbi. Pare aproape imposibil. Încerci și nu-ți iese schimbarea, adică substituirea acțiunii X (rutina) cu o alta, Y. Ești dependent de recompensa obținută, care întărește de fiecare dată acțiunea X.
Nu mă miră, dacă tu crezi că ai control și că poți schimba rapid orice rutină. E o iluzie. Ai pierdut controlul, dar negi asta. Un dependent nu încearcă să renunțe. Își închipuie că poate face asta cu ușurință. Dar nu încearcă. Dacă ar testa, s-ar confrunta cu realitatea. Primul pas e conștientizarea iluziei, urmat de al doilea, mult mai dificil. Să renunțe la ea, la fata morgana.
Odată ce nu se poate abține sau nu poate alege, omul și-a pierdut libertatea. Tu câte libertăți pierdute ai? Câte ți-ai recâștigat? Te întreb, fiindcă claritatea și autocontrolul vin proporțional cu libertățile raportate la restricții. Ca să te declari om liber, nu e suficient (deși e necesar) să trăiești într-un stat democratic.