Sunt, oare, un psihopat?

Am în față un articol publicat pe site-ul contributors.ro de către o psihologă clinician. Are un titlu inspirat, se pare, de unde numărul uriaș de vizualizări. Autoarea crede că poți identifica insul psihopatic după nevinovăție. Mai promițător e să-l cauți după aspectele astrale din Scorpion.

În articol ne precizează din start că putem înțelege cel mai bine valoarea vinei prin relația ei (negativă) cu psihopatia. Poate fi un fel bizar de a lega și face nod unor concepte. E totuna cu a pune în relație culoarea roșu cu radiațiile electromagnetice ca să-i descoperi ”valoarea”. Poftim? Cu siguranță, sunt eu mai îngust la minte și nu pot pricepe ce a vrut poetul. Cu litere îngroșate scrie că psihopatia ar însemna să nu trăiești, în variate proporții, sentimentul de vină. (Cum poți să nu trăiești ceva în proporții diferite?! Mă rog, detalii). Ca să-și susțină această idee (și altele) aduce în discuție cinci cazuri. Un eseu documentat.

Tolerez greu ignoranța în domeniul psihologiei din partea unor așa-ziși profesioniști. Pot înțelege pasiunea pentru literatură și eseuri. Nu mă împac cu ea atunci când rostogolesc în eseurile lor explicații psihologizante susținute de experiențe personale și dovezi anecdotice.

Psihologia e o știință empirică. (Știu, nu prea se învață astfel prin facultățile neaoșe). Deși oricine poate născoci teorii în acest domeniu al științei, ele trebuie supuse unei examinări critice. Începe cu recunoașterea faptului că acea teorie îți aparține. A născocit-o propriul tău creier și te exprimi în termeni relativi (și subiectivi), nu absoluți.

Potrivit literaturii de specialitate (deci nu mie, autorul cu creierul dospind de revelații), nu vinovăția e nota definitorie pentru psihopatie. Nu există o unică notă, ci mai multe. Psihopatia e o tulburare compozită. Totuși, dacă ar fi să alegem una, atunci aș paria pe cruzime/duritate (engl. callousness). Cruzimea pare a fi nucleul personalității psihopatice (și tulburării antisociale) și se poate observa încă din copilărie.

Fără a confunda partea cu întregul, știm că cruzimea (întregul) implică mai multe trăsături (părțile), ca lipsa (sau deficiența) vinei și remușcării, sadismul, insensibilitatea și, în general, un răspuns emoțional deficitar alături de un raționament moral, bazat pe grijă, compromis. Adică, insul psihopatic (cu ceva școală) poate justifica vătămarea altei persoane (sau animal) în așa fel încât pare o acțiune corectă moral.

Băiețelul care cheamă cu blândețe prefăcută o pisică și, apoi, o chinuie manifestă, evident, cruzime – nucleul psihopatiei. De parcă, o pisică e pentru el o jucărie și încearcă să-i schimbe bateria. Și chiar dacă pricepe că torturarea unei pisici e un lucru greșit și merită o pedeapsă, nu înseamnă că simte remușcări. Poate simula că simte. Adică se comportă ca și cum simte vină și te păcălește. Iar adultul e și mai priceput la teatrul victimizării și prefăcătoriei.

Dar ocolirea vinei (și când e cazul responsabilității asociate) nu e un comportament tipic psihopatic. Ci tipic de uman. Cu toții căutăm să evităm vina odată ce greșim. Ba chiar, în anumite limite, e un lucru sănătos. Vina e o emoție socială neplăcută. Apare ca semnal atunci când încălecăm o regulă. Când nu apare, nu înseamnă musai că facem dovadă de psihopatie. Ci că nu am internalizat acea regulă. Ca exemplu, șoferul care crede că limita de viteză e opțională în funcție de grabă, status social și puterea motorului. Sau, politicianul care fură din bani publici (adesea prin interpuși și diverse metode), dar nu crede că e o infracțiune justificând că e o victimă a sistemului. Nu am auzit de vreunul capabil de onestitate. După cum știm, toți se declară inocenți, victime ale justiției abuzive.

Ne justificăm și emoția vinei tinde să dispară odată cu responsabilitatea. Răspunderea pentru acțiunile și deciziile noastre vine din învățarea socială. Cum ne reglăm unii cu alții în baza unor norme? Cât de bine reușim să ne negociem diferențele, prejudecățile și să ne rezolvăm problemele? Odată cu însușirea normelor vine și emoția vinei atunci când ne abatem de la ele.

Toți oamenii manifestă nevoia de a-și justifica acțiunile și deciziile îndeosebi pe cele greșite. Motorul ei e un sentiment neplăcut, pe care Leon Festinger, un celebru cercetător, l-a numit ”disonanță cognitivă”. Adesea apare și vina, o emoție socială ce ne ajută (mai puțin când ne blochează) să ne reglăm în relațiile cu alți oameni în jurul unor norme.

Îți poți imagina cum ar fi să nu simți vină? Indiferent de cum acționezi sau doar intenționezi nu mai apare vina. Mai contează dacă încalci sau respecți reguli de orice fel? Mai adaugă la acest scenariu o îndrăzneală nesăbuită. Fără teamă te comporți după cum îți vine și insiști cu obstinație să-ți atingi scopul indiferent de pagube. Chiar dacă știi de consecințe legale, îndrăznești să faci după cum îți place. Ei, bine, dacă te poți imagina în acest scenariu, te apropii de funcționarea psihologică a unui psihopat. E bine să știi că sunt mai multe nuanțe de psihopatie. Psihopații care pot funcționa social nu sunt, evident, acei indivizi cu potențial criminal care ajung, mai devreme ori mai târziu, la închisoare pentru violență și crimă.

Mai scrie autoarea, tot cu litere îngroșate, că psihopatul nu poate trăi autentic (adică se preface?) vina, fiindcă e un complexat. Nu am întâlnit nicăieri în literatura de specialitate o asociere între ”complexat” și psihopatie. În contextul psihologiei, complexul e un termen freudian și unul transformat în temă de terapie la Alfred Adler. Dar autoarea pară să dețină propria teorie pentru ”complexe și psihopatie”. Ceva cu inadecvarea de sine și cum „complexatul” nu poate aborda lucid propria inadecvare. Mă opresc că simt cum mi se încâlcesc cele câteva legături de pătrunjel, pardon, de neuroni.

Ca amuzament, îți propun un test prin care putem afla dacă gândești ca un psihopat. Cu acest test își începe Kevin Dutton, cercetător psihologic și profesor la Oxford University, capitolul 2 din cartea sa celebră despre înțelepciunea psihopaților. Îl reiau aici într-o versiune modificată de mine.

În timpul funeraliilor mamei sale, un bărbat cunoaște o femeie pe care nu o văzuse niciodată și se simte atras de ea într-un mod misterios. A crezut că e sufletul lui pereche și s-a îndrăgostit pe loc. Funeraliile s-au încheiat și femeia a dispărut înainte ca bărbatul să-i ceară un număr de telefon. Câteva zile mai târziu, bărbatul și-a ucis sora. De ce? Ce motiv ar putea avea ca să-și ucidă sora?

Să-l fi amenințat sora că nu s-au înțeles vizavi de moștenire? Că nu vrea să-i spună cine e femeia misterioasă și într-un moment de furie oarbă o ucide? Cine gândește ca un psihopat, va oferi următorul răspuns. Spera ca femeia să apară din nou la înmormântarea surorii lui.

Oricum, dacă te întrebi, ca în titlul acestui articol, e destul de probabil să nu manifești o personalitate psihopatică. (ca să afli de ce, poți citi într-un articol mai vechi).