Ca să înțelegem demersul științific trebuie să începem cu filosofia pe care se sprijină cunoașterea științifică (epistemologia sau disciplina filosofică a cunoașterii). Din păcate filosofia e privită ca pierdere de vreme, ca un caraghioslâc al unor intelectuali deprimați.
Ce poate ea oferi?, te poți întreba într-un acces de curiozitate. Înțelepciune și fericire! Dar asta e altă discuție. Avem nevoie de timp și atenție ca să ne creem perspective multiple, mai extinse si aprofundate sau interconectate, o dialectică orientată spre discriminarea între adevăr și falsitate, între real și ireal, între utopie și realizabil. Sunt nuanțe cu ușurință trecute de limitatele vederi intelectuale (când nu există orbul găinii) rupte de cercetarea filosofică, dar și de cea empirică. Atât de rupte, încât viziunea unora se apropie îngrijorător de halucinație.
Oricare teorie ”științifică” care nu e sprijinită cu date empirice e simplu o teorie… printre altele. Într-o comunitate științifică autentică, cineva care are o teorie despre ceva și crede în ea, teoria, fără s-o poată verifica cumva, riscă să ajungă de râsul curcilor. Raționalismul fără aportul empirismului e (aproape) un delir caraghios. (Poți întreba de curiozitate pe acei prieteni ai tăi, cu facultate, ce sunt alea „date empirice”. Nu uita să-ți faci trei cruci înainte și să-ți scuipi în sân.)
Spiritul investigației științifice lipsește cu (relativă) desăvârșire prin academiile noastre. Iar acele persoane bântuite de acest spirit nu prea au ce căuta prin universitățile înțepenite-n timp și populate de zombi. De altfel, viața se scurge din tine când sistemul educațional e aproape mort-viu în privința cercetării (chiar și a educației). Îți poți imagina că în așa-zisele Academii autohtone avem popi și politicieni alături de alți ipochimeni cu cercetări științifice obscure? Nu-i cazul să faci acest efort.
Într-adevăr, spiritul are legătură cu grecul acela care a preferat otrava în loc să renunțe la filosofia sa. Studenții, și dacă vor, n-au de la cine să și-l cultive. N-au modele sau sunt atât de puține încât nu se face masa critică necesară înlocuirii vechii culturi raționaliste care suferă de alergie la date empirice. Deoarece suferă de analfabetism matematic?
Avem date empirice când observăm și analizăm mostre de experiență. Se cheamă calitative când facem interpretări. De exemplu, mașina lui e mai mare ca mașina ei. Sau, unii cetățeni (privilegiații) capătă pensie specială (fără contribuție la ea pe durata muncii), iar alții, cei mai mulți, nu pot avea (ba chiar au unele minuscule prin comparație). Așa se măsoară (calitativ) egalitatea și justețea în România. Într-adevăr, pe celebrul principiu: unii sunt mai egali ca alții. Acestea sunt date calitative ce pot deveni cantitative când facem (sau estimăm) măsurători ale unor mostre de experiențe. Adică, scriem în cifre și numere de câte ori e mai mare pensia unui politruc/magistrat/funcționar față de cea minimă, dar mă abțin de la continuarea exemplului ca să nu-mi crească și mai tare pulsul. Dar ce să facem, lumea e injustă (și sunt unii care țin musai s-o păstreze așa).
Tot de date empirice vei avea nevoie ca să afli lungimea degetului tău mijlociu. Câți centimetri are degetul tău mijlociu (pe care să-l arăți spre… )? Cum preferi să-l măsori? Din ochi? Sau cu rigla? Dacă în joc e chiar viața degetului tău, sunt convins că preferi o măsurătoare cu rigla, deoarece îți oferă date empirice mult mai de încredere decât propriul ochio-metru (percepția și intuiția).
Datele (calitative sau cantitative) sunt interpretate, de obicei, în contextul unei teorii formulate în prealabil, de obicei, în baza unor seturi de date empirice deja publicate în literatura de specialitate. Datele se mai numesc empirice ca să fie delimitate de cele obținute din alte date. Când afirm că tu ai sâni puțin mai mari decât prietena ta, înseamnă că mă exprim calitativ. În schimb, când afirm că ești cu 3 cm mai înaltă comparativ cu sora ta, mă exprim cantitativ. Cum am aflat? Am ghicit în stele? Nu cu ochio-metrul, ci pentru că am măsurat cu ruleta înălțimile voastre.
Procesul cunoașterii științifice se realizează pe două căi. Una se cheamă ”ghidată de teorie” (theory driven). Cealalta e pe invers, se cheamă ”ghidată de date” (data driven). Cele două căi se susțin una pe alta și se completează. Originile lor se află în cele două mari orientări filosofice, empirism vs. raționalism. Ca să te dumirești, Enciclopedia Filosofică de la Stanford îți stă gratis la dispoziție.
Abordarea ghidată de teorie înseamnă formularea unei teorii (set de ipoteze) și obținerea de date care să susțină (sau nu) teoria propusă. Datele n-au un ințeles intrinsec, ci cercetătorul le interpretează sau le oferă un înțeles în contextul teoriei (sau ipotezei). Spre exemplu, să ne imaginăm cu ai creat teoria atingerii cuantice vindecătoare. Ai teoria că trecând mâinele pe deasupra corpului pacientului, la câțiva centimetri, îl vindeci de diverse. De la ce fel de date empirice, ai plecat în elaborarea ei? Care sunt datele pe care iți sprijini teoria? Cum anume au fost obținute? Care e design-ul studiilor prin care ți-ai testat teoria? Dacă nu stii să răspunzi la aceste câteva întrebări, te suspectez de stricăciuni la cutiuța cu maimuțe. (hihi!)
Teoriile pot fi modificate, revizuite sau invalidate prin datele obținute în urma testărilor și observațiilor empirice. Totuși, mai înainte, sunt necesare multe date empirice ca cineva să formuleze o teorie (un set de ipoteze). Ele fie există în literatura de specialitate, fie nu, urmând a fi culese în urma observației empirice structurate. O teorie care nu se potrivește cu datele din literatura empirică e suspectă. Nu respectă principiul convergenței.
Avansul științific e cumulativ. (Avansul bisericos la fel). Nu poți așeza cărămida la peretele cunoașterii fără să o sprijini pe cele existente. Ba poți, bine, dar îți cade în cap și te lecuiești. Cu condiția să te afli într-o țară normală unde nu orice scorneală sau intuiție devine peste noapte o teorie ”științifică”.
Pe de altă parte, abordarea ghidată de date implică culegerea inițială de cât mai multe date, mai înainte ca cercetătorul să formuleze o teorie bazată pe aceste date. Prin această abordare, valoarea e plasată pe date suficiente prin ele însele ca să susțină teoria propusă, iar o teorie devine cu atât mai bună cu cât are mai multe date de încredere, nu cu cât e mai bine elaborată. Dacă datele contrazic teoria propusă, atunci teoria este abandonată. De exemplu, teoria selecției naturale a fost creată prin acest tip de abordare.
Să-ți ilustrez. Modelul (teoria) epuizării eului afirmă că autocontrolul funcționează asemeni unui mușchi. Poate fi exersat și întărit, dar pe măsura solicitării, el se epuizează fiind bazat pe resurse limitate. Modelul a fost propus într-un articol publicat de Roy Baumeister (profesor la o univesitate americană dintr-o zonă ce colcăie de crocodili) împreună cu Muraven, un colaborator, în anul 2000 în jurnalul Psychological Bulletin.
A fost propus în urma interpretării unor vise sau unor semne divine? Modelul, la momentul propunerii în articolul de mai sus, avea la baza cinci ani de cercetare empirică. Și au urmat alți zece, în care Baumeister și alți colegi au adăugat alte dovezi empirice. Dar, mai inainte de anul 2000, a fost probabil o intuiție în mintea lui Baumeister. O intuitie care a evoluat treptat, prin prisma noilor date empirice și dialogului cu colaboratorii, la stadiul de teorie științifică. Dar care are, în prezent, multe semne de întrebare, întrucât noi date empirice infirmă unele predicții. So, back to the drawing board!
O teorie științifică rămâne deschisă la modificări. Așa e felul ei și are legătură cu acel criteriu al falsificării. Spre deosebire de o dogmă, tot o teorie cu diferența că e non-științifică, fiindcă e închisă la testare empirică și revizuirea ei. La fel și unele minți, se mai cheamă, încuiate (cu cheia înghițită).
Demersul științific implică pași alternativi, de raționalitate și empirism, realizați de oameni în carne și oase într-un mediu colaborativ (care nu exclude contrazicerea, polemica și concurența). Avansul și evoluția cunoașterii științifice necesită deplasarea alternativă cu ambele picioare. Nu saltul într-un picior și acela șchiop.