Neuronul “Bunicuta”

Te-ai gandit vreodata cum reusesti performanta de a recunoaste fete, chipuri umane? S-au gandit altii… Prin 1960, doi indivizi plictisiti, Jerzy Konorski si Jerry Lettvin au avut revelatia, cum ca ar fi posibil ca in creier sa existe un singur neuron perfect specializat spre a raspunde doar la un singur stimul specific. Sa-ti descriu cum functioneaza.

Se ia chipul amantului, pardon, sotului si i se aloca un neuron N1 (unu, deoarece e primul?). Avem in creierul tau, genul feminin, chipul sotului alocat celulei N1. Se ia, ulterior, celor doi, trei ani de relatie, chipul amantului si i se aloca N1, deoarece N2 a fost alocat sotiorului in functie de prioritati. Cand tu il privesti indelung sau doar in trecere pe sotul tau, ca nu cumva sa-l confunzi cu celalalt, N2 se aprinde. Iar cand te intalnesti la un team-building cu amantul, N1 se aprinde! Si tot asa, pe acest principiu enuntat de Konorski si Lettvin, alti neuroni se aprind pentru fiecare chip in parte si nu pentru altul, astfel incat tu poti recunoaste si distinge chipurile. Asta s-ar numi codare neurala specifica sau, dupa mintea nazdravana a lui Lettvin, se cheama celula bunica care descrie acest tip de celula cerebrala inalt specializata.

Aceasta celula, conform lui Lettvin, raspunde sau se aprinde la un anume stimul specific, cum ar fi o poza cu bunica ta, la un concept, de exemplu, conceptul de bunica in general sau chiar la vederea bunicii tale. Numai ca exista unele probleme serioase cu aceasta idee frumoasa. In primul rand, sunt muuult prea multe obiecte si chipuri in lume incat sa existe neuroni pentru fiecare in parte. In al doilea rand, desi, exista neuroni care raspund doar la anumiti stimuli, cum ar fi anumite moace, totodata, ei raspund si la stimuli diferiti, adica alte moace. Astfel, celula N1 raspunde la mutra de George Clooney (prin asemanare), dar totodata ea raspunde si la mutra sotului tau, ba chiar si la cea a prietenei tale.

Asa ca, ideea cu celula bunica a fost respinsa de catre savantii in neurostiinte (cu frica de bunicile lor), desi are o rezonanta familiara. In general, solutia la problema codarii senzoriale este ca orice obiect particular sau chip nu este reprezentat in creier de un singur neuron care se aprinde, ci de un grup de neuroni ce se aprind in tipare diferite pentru fiecare stimul in parte. Data fiind moaca sotului, nu doar celula N2 se aprinde. Simultan cu N2 se aprinde N1 si N3, poate si N4, doar ca rata fiecareia de aprindere este diferita, generand, astfel, un tipar specific de aprindere (N1-N4) pentru perceptia moacei sotiorului tau, un ursulet de ciocolata (sau nu?). Aceasta smecherie a creierului a fost numita codare distribuita (distributed coding), deoarece codul care indica o fata specifica este distribuit la mai multi neuroni. Cred ca poti deduce de aici varietatea si multitudinea de tipare de activare, la un numar variabil de neuroni, asociate recunoasterii obiectelor si chipurilor din lumea larga.

Mai multi ori mai putini neuroni coopereaza in grupuri diferite sau, daca vrei, se implica diferit in munca lor de echipa, astfel incat, recunoastem  o sumedenie de moace si obiecte. Cat priveste chipurile, avem intr-o regiune din creier, in lobul temporal (se afla unde asezi palma deasupra urechii), numita fusiform face area (FFA), celule specializate pentru detectia de chipuri. (localizare functionala).

Cu toate astea, ideea celulei bunicii revine in studiile asupra creierului in anul 2005 in urma unei cercetari efectuate de un tip care si-a rezolvat frica de bunica, nemai fiind bantuit de imaginea infricosatoare a bunicutei. “Bunica se intoarce” in urmatorul articol.