Am ajuns să cred că meritocrația e o iluzie. Una frumos împachetată, vândută de bogați și cumpărată cu entuziasm de toți cei care mai speră că lumea e, în fond, corectă. Nu am ajuns din senin să cred asta. M-a ajutat un renumit profesor de filosofie, Michael J. Sandel.
Ni se spune că dacă ești inteligent, muncești din greu și ai ambiție, vei urca scara socială. Că sistemul răsplătește meritul, nu originea. Iar teama multora este că dacă nu mai vrem meritocrație, ajungem cu toții mediocri sau slabi în orice domeniu. Pentru că jocul nu mai e pe merite, corect? Este o idee ce ar contrazice știința motivației. Potrivit teoriei auto-determinării, oamenii au motivația (intrinsecă) de a fi mai buni, mai competenți, mai pricepuți într-un domeniu sau ocupație. Dacă pare că nu au așa ceva, nu înseamnă că au ceva defect (”sunt leneși”). Pot fi mai multe explicații, dar una ar putea fi că ocupația sau meseria nu-i potrivită cu tendințele de personalitate, interesele sau valorile lor. Numai că necesitatea îi constrânge și ajung să facă munci ce nu le sunt potrivite.
Meritocrația e doar o poveste liniștitoare prin simplitatea ei, odată ce ai examinat-o cu ceva atenție. Meritul ei e că oferă un sens efortului și justifică diferențele dintre noi. Daaar, atunci când privești critic (în sens constructiv), realizezi că nu e o descriere a lumii, ci o poveste spusă despre lume; o narațiune care îi ajută mai ales pe cei de sus să rămână acolo-sus. Mai citește o dată.
În realitate, statusul și ierarhia sunt controlate de cei care dețin deja puterea: banii și influența politică. Cei care scriu regulile jocului sunt și cei care, evident, câștigă mereu. Iar meritul? Ambalajul de-ți ia ochii! Adică, doar o poveste de PR.
Din perspectiva psihologiei sociale, meritocrația devine un mit de justificare a sistemului (system justification theory). Oamenii, inclusiv cei defavorizați, tind să creadă că sistemul e corect, deoarece evită astfel, disonanța cognitivă apăsătoare. Ideea că trăiesc într-o lume profund nedreaptă e greu de suportat psihologic. În timp ce, noi, oamenii avem nevoie să credem într-un sistem corect, just. Dar observă realitatea socială de la noi (și nu doar!). Iar teoria justificării sistemului ne servește această nucă tare (dai cu capu-n ea și doare):
e mai suportabil să crezi că trăiești într-o lume dreaptă decât într-una profund nedreaptă.
Așa că mulți oameni ajung să creadă în meritocrație și trăiesc cu impresia că dacă muncești cu sârg și depui maxim de effort fără a uita să te îmbunătățești continuu, atunci vei reuși! Dacă ai succes, e pentru că meriți. Dacă nu, n-ai muncit destul și meriți să fii sărac sau mediocru. Ce păcăleală! Privești în jur și descoperi că oricât ai munci, abia dacă poți visa la mai mult de o locuință cu două-trei camere. Plus ceva pe la țară, dar n-o să ajungi nabab, deoarece te îngroapă creditele la bănci. Sigur că presa mainstream și niște youtuberi ne vor vrăji mințile cu excepționalii, aceia dintre noi care au reușit uitând de mulțimea celorlalți.
Domnul Pierre Bourdieu o spunea limpede: societatea își reproduce inegalitățile. Auuu! Așadar, când se spune că „oricine poate reuși dacă muncește suficient”, de fapt se ascunde un adevăr incomod:
unii se nasc deja aproape de linia de sosire, în timp ce alții nici măcar nu au voie (nu au acces) să alerge pe pistă.
Ia să vezi… (poate chiar vei vedea filmul corean ”Paraziții” în altă cheie). Clasa de sus transmite copiilor nu doar avere, ci și capital social, cultural, educațional, simbolic. Una e să pornești un biznis ca antreprenor (visul multora) cu rețeaua socială a familiei bine poziționate social-material (și, adesea, politic!) și cu totul altceva de la un zero virgulă cinci. Când pleci de la zero, te poate salva doar un mare NOROC. Iar asta e cu atât mai trist și real la nivelul sărăciei dar și inechităților social-materiale. Din nefericire, puțini au noroc să iasă din sărăcie. Iar asta nu e o temă de economie și meritocrație, ci de politici publice. Oricare cetățean care se află la acest nivel reprezintă un eșec al societății și al Statului. Nu-s capabili să asigure bunăstare minimă pentru cât mai mulți.
Prin școlile neaoșe, lumea are o obsesie patologică vizavi de competiție și comparație. Care e copilul bun? Dar, dumnealor, nu vor să priceapă că un copil crescut printre cărți, discuții despre artă și încredere de sine, are un start diferit față de unul crescut între două joburi obositoare ale părinților care îl critică adesea, fiind mult prea obosiți ca să-l îndrume în mod echilibrat și cu atentie. Sau că un copil flămând cu părinți stresați de traiul zilnic are din start un mare handicap vizavi de unul bine hrănit și crescut de o familie înstărită.
Dar, în mitul meritocratic, ”amândoi au avut aceleași șanse”. Iar cei de sus adoră această poveste. Este o formă elegantă (perversă?) de auto-legitimare:
„Nu suntem privilegiați, doar am muncit mai mult.”
Meritocrația nu e un sistem echitabil, ci o strategie de justificare, o modalitate prin care inegalitatea se face respectabilă și chiar admirată. E un basm modern care maschează structurile de putere și distribuția arbitrară a resurselor într-o societate.
Dacă vrei luciditate, poți începe cu momentul în care recunoști că „meritocrația” nu descrie lumea, ci o cosmetizează. Sper să poți vedea dincolo de ea, de cosmetizare.