Primesc adesea anunţuri cu diverse ateliere şi cursuri. De curând o tanti (sau domnisoara) anunţa un grup de suport pentru scăderea în greutate. Dumneaei ţinea isonul persoanelor care eşuează în diete şi propunea tehnici motivaţionale laolaltă cu examinarea convingerilor drept metode ca beneficiarii să persevereze cu dietele şi să-şi atingă scopul dorit, adică să slăbească. Suportul ar fi ca participanţii să se încurajeze unii pe alţii în ţinerea dietelor.
E limpede că dumneaei nu a ajuns la mitologia slăbitului prin diete. Nu ştie că orice dietă oferă rezultate pe termen scurt şi mediu, însă pe termen lung kilogramele sunt puse la loc, ba chiar cu surplus. Nu ştie, printre altele, că ciclurile de slăbit şi îngrăşare, provocate de diete repetate, cresc riscurile mortalităţii premature. (mă iubeşti?:)))
Continuând cu (ne)ştiinţa, îţi atrag atenţia asupra a doi indicatori (unul biologic şi un altul psihologic) greutatea naturală versus greutatea ideală. O persoană care doreşte să slăbească are în minte o greutate ideală, iar această greutate poate fi variabil, de la un caz la altul, sub cea naturală. Mai rar, invers. Cu cât discrepanţa e mai mare cu atât eforturile ei de dietă sunt mai intense. Ceea ce probabil nu-ţi spune nutriţionistul e că pragul greutăţii naturale e fixat biologic („ceas” reglat de gene), ceea ce înseamnă că nu suportă modificări (poate cel mult o uşoară variaţie peste prag). Dacă organismul tău are ceasul greutăţii fixat la 70 -73 de kilograme, orice strădanie de a-l reprograma sub 70, să zicem 65 kg, e o futilă investitie de voinţă. Mai inteligent şi mai realist ar fi să încerci să-l muţi la 70 kg, hai poate 69 (fără prostii, da?). Organismele sunt vii, iar pragurile biologice nu sunt bătute în cuie, ci variază relativ la influenţele din mediu.
Pe termen scurt sau mediu, cu eforturi susţinute (eventual şi cu sprijinul unui grup) poţi avea succes cu o dietă oarecare. Bătălia cu „ceasul” biologic al greutăţii e câştigată, însă războiul va fi invariabil pierdut. Există un consens între experţi vizavi de două fapte:
- poţi reduce din kilogramele „în plus” pentru o lună sau două cu orice dietă
- şi aproape sigur le vei pune la loc în câţiva ani.
Dacă te-ai angajat în acest război, din care unii câştigă miliarde de dolari, te vei confrunta cu mari riscuri. Consecinţele derivate din aceste eforturi (de război) futile sunt tulburările alimentare, bulimia şi anorexia, şi, adesea, depresia şi tulburări endocrine.
Un profesionist veritabil îţi va oferi asistenţă psihologică orientată către fie slăbirea până la pragul greutăţii naturale, fie spre acceptarea greutăţii naturale cu variaţiile sale periodice şi adaptarea în consecinţă a celei ideale. Aici e şpilul. Sigur, dacă vei alege să eviţi dandanaua-un război pierdut din start, renunţând la beneficiul emoţional temporar al unei imagini corporale adulate social. (Alegerea sau decizia aparţine întotdeauna clientei indiferent de situaţie după cum ştie orice terapeut mai acătări). Ceea ce ai de făcut (nu e uşor!) e să adaptezi pragul ideal la cel biologic şi nu, Dzeule mare, pe dos. Acest interval al greutatii, mă repet, e programat genetic. Dacă vrei să-l modifici, te asigur că dai într-o uriaşă dandana. Te lupţi cu un mecanism biologic moştenit evoluţionist la nivel de specie. (de aceea, psihologii moderni servesc câte o porţie bio de niţică biologie (un abecedar ); test fulger: (1) ce este aceea o mitocondrie şi la ce foloseşte? şi (2) poţi moşteni mitocondrii: a. de la ambii părinţi, b. de la mamă sau c. de la tată? ).
Organismul luptă ca să-şi asigure homeostazia, amplificând sau reducând asimilarea resurselor calorice (concomitent cu apetitul). Pe măsura înaintării în vârstă, organismul va depozita tot mai mult din calorii, adică apare tendinţa (variabilă de la caz la caz) de îngrăşare. Prin voinţa conştientă poţi doar limita această tendinţă sau poţi intra într-un război din care câştigător va ieşi propriul tău organism. Indiferent de resursele tale volitive nu te poţi pune cu creierul arhaic. Nevoia de hrană (şi procurarea ei) şi reglarea apetitului au rădăcini într-o istorie de milioane de ani de evoluţie. Un timp în care, hrana avea blăniţă sau solzi (câteodată dinţi, gheare, coarne sau otrăvuri), fugea de colo-colo, sau atârna ademenitor pentru scurt timp printre frunzuliţe. De aceea, haleai acuşica tot ce găseai comestibil (rezerve calorice), fiindcă mai târziu urma (foarte probabil) flămânzirea. Cu cât aveai rezerva mai mare cu atât îţi prelungeai viaţa. Acest mecanism biologic arhaic există şi azi în creierul tău (şi tuturor) când hrana stă în frigider şi te aşteaptă. Nu fuge nicăieri, nu te muşcă, nu te scuipă şi nici un alt individ nu ţi-o fură. (cel puţin în statele mai dezvoltate).
Şmecheria nu e dieta. Da, da, am înţeles. Există o industrie a dietelor, pilulelor şi chirurgiei (poate fi o opţiune). Toţi sau toate susţin şi promovează diverse diete şi medicamente (preferatele mele sunt cele pe bază de plante, hihi!). Ceea ce face majoritatea laolaltă cu dezvoltarea unei industrii nu e un argument valid (apelul la tradiţie/ dovada socială). Dovezile ştiinţifice ne sugerează altceva.
Din nou, studiile (serioase) sugerează mişcarea ori exerciţiul fizic zilnic ca măsură preventivă pentru luarea în greutate. Nu are efect în slăbit decât cel mult până la greutatea naturală specifică fiecărui individ (cu cumpătare şi grijă la obiceiurile alimentare şi consumul de grăsimi şi carbohidraţi). Dacă vrei un ajutor real, ce ai de făcut e să afli care e pragul greutăţiin naturale în raport cu cel ideal (din mintea ta influentată fiind de standardul social dezirabil, din păcate, nesănătos). Ar mai fi şi alte câteva tertipuri. Însă, mi se termină culanţa odată cu glucoza (sau invers?). Să fi intrat în grevă mitocondriile?
Revenind la acea tanti, dumneaei ar putea, în continuare, organiza un grup de suport. Dar nu pentru reducerea greutăţii dincolo de pragul natural – e zadarnic. Pentru suportul emoţional de grup oferit acelor persoane care nu-şi acceptă greutatea corporală şi nu-şi cunosc setpointul genetic al greutăţii naturale în raport cu cel ideal. Negocierea discrepanţei dintre cele două praguri ale greutăţii (natural şi ideal sau biologic şi psihologic) ar putea fi unul dintre obiective, probabil cel principal.
Dar, desigur, poate nu e cazul, deoarece eşti supraponderală datorită neglijării afective din copilărie, iar tu eşti slabuţă din acelaşi tmotiv. Diferenţa dintre cele două cazuri e că excesul de greutate e un mecanism compensator pentru absenţa afecţiunii. Ai halit dulciuri şi te-ai îngrăşat compensator pentru lipsa afecţiunii materne. Îţi plac dulciurile (cf. simbolisticii dulce egal afecţiune)? Da, păi problema e cu mama ta, nu cu dietele. Ai dificultăţi în relaţia cu dânsa? Da. Iată cum se confirmă teoria! Mai înainte, consideră, te rog, explicaţii alternative, mai simple şi mai plauzibile şi, mai ales, convergente cu dovezile empirice sistematice. Mă poţi crede şi pe cuvânt. Am o experienţă de zece ani în care am jonglat cu asemenea aiureli-interpretări tautologice şi post-hoc. Asta nu e psihologie. E pseudo-religie.
P.S. Nu am plasat referinţe din comoditate, dar dacă eşti sceptic(ă), poţi consulta partea a treia din cartea lui moş Martin Seligman „Ce putem şi ce nu putem schimba”, editura Humanitas, 2013. Înclin să cred că e o carte inedită la noi (printre sute de cărţi cu psihologie voodoo) vizavi de limitele schimbării prin programe de dezvoltare personală şi psihoterapie (on scientific grounds).